Craciun Fericit!

E din nou Craciun! Al doilea in strainatate...
Va doresc tuturor un Craciun fericit si bucurati-va de cei dragi pentru ca atunci cand nu-i aveti alaturi realizati ce parte importanta reprezinta ei in viata voastra.
Stiti...atunci cand de Craciun in jurul tau sunt doar straini...simti putin ca ti se rupe sufletul...
Am brad, am facut prajitura, mancare...stau cu niste oameni ca lumea in camera...dar totusi mi-e un dor de mami si de prieteni...nespus!
Asa ca pace in suflete...nu mai fiti suparati unii pe altii pentru ca o viata avem si nu merita traita cu suparare fata de altii.
Fiti cuminti si sa aveti parte de tot ce e mai bun...nu doar de Craciun ci mereu.

spun eu...si trag apa...part 2

ÎNCREDERE s.f. Acţiunea de a (se) încrede si rezultatul ei; sentiment de siguranţă faţă de cinstea, buna-credinţă sau sinceritate a cuiva; credinţă.
Zice dexul.
Ce spun eu?
Increderea e atunci cand ii dai cuiva o arma si crezi ca nu o va folosi impotriva ta...
...cand cineva stie un secret dureros despre tine si crezi ca in nici o circumstanta nu il va dezvalui...
...cand cineva stie ce te doare si nu ca nu te atinge acolo, dar va ocoli si orice posibilitate de a-ti face un rau...
...cand cineva te vede plangand si nu spune "nu mai plange, ca te vede x sau y...ci plangi linistit ca ma va vedea langa tine"...
...cand cineva stie ca ai fost mintita, si iti spune si nu el/ea e motivul minciunii...
...cand poti oricand sa-i increditezi orice/pe oricine, caci va stii ca orice ar fi respectul tau si increderea ta valoreaza mai mult decat orice...
...cand iti pui sufletul pe tava si crezi ca nu va fi aruncat pe jos si calcat in picioare...
...cand cineva iti stie slabiciunile si nu le foloseste impotriva ta...
...cand esti murdar pe fata, dar crezi ca cineva iti va spune si nu doar va rade de tine...
...cand mergi pe drum si intalnindu-va nu iti va spune:"unde mergi? bn,pa", ci:"unde mergi?merg cu tine"...
Da, stati linistiti la modificarea dex-ului nu am sa particip.
E prea mult oare?
Incredere=prietenie
Cand cred ca atata timp cat eu am grija sa nu te jignesc(prieten,oricine ai fi) si sa nu te vad suferind(p.s.un prieten adevarat uraste sa-l vada pe celalalt plangand)
atunci si tu(ma repet prieten, oricine ai fi) nici tu nu ma vei lovi cu exact acelasi cutit care stii ca ma taie cel mai tare...deoarece te-ai pune o secunda in locul meu si ai stii ce mizerabil m-as simti atunci...
Aaaaaa! am uitat!
Doar eu fac asta!
Doamne mare e gradina ta! si uite cum am sarit si eu gardul!
Numai eu sunt capabila sa ma pun in locul altora...restu e ceva de genul:"las ca ii trece, Reni oricum iarta tot".
Si au dreptate!
Asta e cel mai rau...degeaba bat din gura...iert..pentru ca eu inca mai cred.
Nu stiu in ce mai cred, in moarala, in etica, in bun simt, in respect, in reciprocitate, in prietenie, in iubire...
Cand le enumar realiez ce multe sunt!
Cred in prea multe lucruri...iar in dex-ul multora aceste cuvinte nici macar nu exista...
Da...ma cuprinde adesea un sentiment de dezamagire...deoarece cred in oameni...
...si nu toti merita.
Daaar...cel mai rau nu e asta, ci ca ii iubesc in continuare.
The end.

spun eu..si trag apa...

Ma cuprinde adesea un sentiment profund de dezamagire...dar trebuie sa recunosc...e vina mea.
Sunt infinit de proasta cand vine vorba de oameni...deoarece pe cat sunt de buna la capitolul cunoastere de persoane...atat sunt de penibila la capitolul aplicare.
Sa explic...realizez in modul cel mai realist cu putinta ca omul de langa mine(neesential cine e:prieten, amic, iubit, etc) are anumite, cum sa spun, defecte(asta ca sa nu spun lucruri pe care eu le urasc la cineva), totusi continui cu acelasi optimismo-idealism infantil si imbecil sa sper ca nu e asa...
Deci?Cine-i vinovatul?
Raspuns corect! Eu.
Sa presupunem(nu prin absurd ci prin real) ca eu acum cunosc un om...imi tradeaza increderea de n ori...ma minte...ma face sa plang...ce ar face un om normal in astfel de situatie?
Da! din nou raspuns corect! I-ar zice pa.
Nuuuu, eu nu...ca sa fiu sigura ca imi asigur inca un anumit numar de zile negre eu ii dau inca o sansa! Poate se schimba! Toata lumea greseste!
Iar cel mai dureros e ca eu chiar cred asta!
Eu iubesc oamenii...maaare greseala!
Eu am incredere in oameni...si mai maaare!
Stau nedumerita si ma intreb de ce imi fac rau oamenii carora eu niciodata nu le-am facut nimic...ba din contra.
Ca un copil la gradi care isi intinde jucaria unui alt copil si drept multumesc acela il loveste...ceva de genu sunt eu...
Naiv? putin spus...
...adica incorect spus deoarece eu vad..dar prefer sa nu cred...cred dar inca mai sper...
Ce e increderea?
...to be continued...

infinit de...

"Doar două lucruri sunt infinite, universul şi prostia umană, însă nu sunt sigur despre primul." Albert Einstein
Si bine zice Einstein asta!
Ma conving zilnic de prostia umana...mai ales in mediul in care trebuie sa-mi duc existenta mai nou.
Fereasca-ma Dumnezeu de unele "conversatii" adevarate monologuri de indobitocire completa. Jumatate din aceste deosebite cuvantari sunt alcatuie din cele mai josnice injuraturi din limba romana si de adevarate slaviri ale geniului romanesc in special rural...
Si cu acest lucru nu vreau sa jignesc locuitorii de sat(printre care ma numar si eu, deoarece desi localitatea mea e oras, mentalitatea e inca mai aproape de sat...vorba aia "ca la tara") deoarece majoritatea sunt oameni calumea...ci vreau da fac o mica aluzie la oamenii limitati, incuiati si cu o prostie de nedescris...
Azi am realizat ca prostia e infinita...bine zice Einstein(ma repet). Inteligenta are capetele ei...omul inteligent se crede prost in comparatie cu ce ar dori sa stie...insa prostia...fara comentarii.
Prostia exista, asta e incontestabil...dar si semnalizeaza!
Tine neaparat sa se manifeste, sa se faca observata, sa nu cumva Doamne fereste sa nu obeservi
omul imbecil de langa tine care deobicei vorbeste sus si tare despre variate subiecte despre care nu are habar...
Dar sa rezumam infinitatea prostiei umane, trebuie sa stii in primele randuri sa :injuri(daca se poate cu cat mai multe organe sexuale implicate), sa vorbesti despre sex, mancare, dar in special sa stii totul despre cei din jur si sa tii absolut neaparat sa-ti impartasesti aceste deosebite cunostiinte cu toti cei din jurul tau.
Adica sa barfesti(pentru cei care credeau ca ma refer la altceva poate putin mai pozitiv).
Deci omul prost care si semnalizeaza va fi oricand recunoscut dupa faptul ca stie totul deja inainte sa se intample dar mai ales dupa faptul ca va povesti tuturor tot ce stie(dar mai ales ce nu stie...doar banuieste).
Da...categoric prostia umana e infinita...toate resursele pot sa se termine pe acest pamant dar prostia va gasi tot timpul unde sa se alimenteze...si fara suparare Romania daca e nevoie va da si altora care poate vor duce lipsa...asta in cazul in care vreodata va exista un loc in lume unde sa nu existe prostie va cadea din cer un roman si va repopula idiotenia...
Doamne unde gasesc o insula pustie care sa-mi poata garanta cel putin 60 de ani de pace si posibilitatea de a nu se muta nici un roman acolo?

ce-as face...

...daca as mai avea o zi de trait?
Acum pe moment cred ca as plange...mult...
Nu neaparat de tristete,ci mai degraba de mila mea...de mila omului care a avut atatea vise...atatea planuri...atatea sperante...si nu a reusit sa le implineasca.
...de mila omului care nu a reusit sa iubeasca si sa fie iubit pentru acea eternitate la care toti visam si de care putini au parte...
Cand eram in liceu aveam un plan hotarat de a fi casatorita la 21 de ani, de a avea copii la 22 si 24...stiam categoric ce rochie de mireasa voi avea si cum o sa-i cheme pe copii...
Iar acum la aproape 25 de ani nu sunt nimic din toate acestea...
sunt singura sau quasi singura...
Asa ca restabilim planul la 30 de ani, iar copii la 31 si 33...poate poate...
profesoara...casatorita...familie..fericire...
era sa fie.
muncitoare in germania...singura...la distanta de tot ce e famile...mai putin fericita...
este.
...deci daca as mai avea o zi de trait...
ar trebui sa fac 12 ore cu autocarul pana in Romania,caci cu avionul nu merge...as ajunge acasa si as panica...
Sunt atatia oameni la care ar trebui sa le spun o vorba buna, cativa la care sa le spun te iubesc...si cativa la care sa spun iarta-ma.
Sunt atatea locuri pe care ar trebui sa le revad...atatea lucruri de facut...atatia oameni de luat in brate...atatea amintiri de sadit.
Sunt atate momente ce ar trebui rememorate...atatea clipe ce ar trebui uitate.
E evident ca nu as avea timp suficient.
Timpul asta blestemat care niciodata nu ne ajunge, care ne strange cu usa, care ne pune catuse...timpul acesta neiertator care curge si curge in ciuda vointei noastre.
...daca as mai avea o zi de trait...
ar trebui sa ma asigur ca las in urma mea ceva...dar ce?
Mi-e frica sa nu las amintiri neplacute, sau sa nu raman o urma stearsa in sufletul cuiva...sa nu fi fost eu acel Cineva macar pentru o singura persoana.
As sta in poala mamei minute multe...chiar dk asta poate insemna pentru unii timp pierdut...pentru ca ea e singura care m-ar plange pana in ultima clipa a vietii ei.
As da multe telefoane si unul ar merge la un om anume...o persoana departe, niciodata uitata si niciodata stearsa cu buretele de pe tabla inimii...el ar stii de ce.
As merge 10 case si as rescrie un capitol...l-as incheia poate, cu un alt om anume...acel umar al tineretii mele...si acel regret al maturitatii.
Doamne ce multe ar fi de facut!
Ar trebui sa gasesc cel mai frumos fluture sa-l tin in palma macar o secunda si sa vad cum is ia zborul purtat de vant si de regret.
vaaai! si nu mi-am luat husky,si aia aveau deja nume pretabilit...
Si cate si mai cate...nici nu-mi aduc aminte cate planuri infantile aveam...am.
Nu stiu ce as face daca as mai avea o zi de trait...
Probabil as panica si as plange foarte mult...cel mai probabil nici nu as sti ce sa fac...as uita totul...m-as pune sa fac o lista si la jumatate mi-as da seama ca nici macar sa fac toata lista nu-mi ajunge o zi...
Si probabil asa speriata si cu ochii intr-atat de impaienjeniti de lacrimi m-as ruga...m-as ruga pentru o noua zi...macar o zi...macar sa-mi iau ramas bun de la tot ce n-am putut sa fiu..si sa ma impac cu tot ceea ce sunt.
Dar stiu sigur ca n-as inceta sa sper...sa sper ca dupa o zi va veni alta...ca la capatul patului meu dimineata va rasari iar soarele...si mai am o sansa.
Mai am sansa sa devin ceea ce vreau...sa iubesc...sa fiu iubita...sa pot visa cu ochii deschisi viitorul...sa am acea familie...sa fiu intr-un cuvant acel EU pe care mi-l doresc...
Asa ca ramane de sperat ca mai am o zi...mai am multe zile...caci am atatea lucruri de facut inca...iar timpul este atat de scurt.
Reluam ideea...refacem planurile...am pierdut trenul asta, nu mai imi ies lucrurile planuite la 22 de ani...trebuie rectificat...
Nu renunt la nimic...doar programarea o aman...si sper...
...sper sa am timp.

despre umorul Lui..

"There is hope for the future because God has a sense of humor and we are funny to God"(Bill Cosby)
Nu e citatul pe care îl căutam dar e ceva asemănător, referitor la simţul umorului lui Dumnezeu.
Mai era un gând drăguţ ceva de genu: "Credeţi că Dumnezeu nu are simţul umorului? Uitaţi-vă la ornitorinc!"
Dar nu despre asta vroiam să scriu...
Ideea e că oamenii nu conştientizează lucrurile amuzante decât mult mai târziu... cred că Dumnezeu vede umorul din ele încă atunci când se întâmplă dar omul adesea suferă, plânge se ruşinează, pentru ca mai apoi, după ani de zile să-şi aducă aminte de ele cu zâmbetul pe buze.
Există speranţă în viitor, pentru că Dumnezeu are simţul umorului şi suntem amuzanţi pentru El...
Oare cât se distrează cel de sus când facem lucruri fără rost, când ne complicăm vieţile degeaba, când ne plângem de milă fără motiv, când facem din ţânţar armăsar?
Dumnezeu e un fel de mamă care la sfârşit spune zâmbind :"ţi-am spus eu!"...bine nu-L auzim dar ştim atunci când ne conştientizăm greşeala.
Umorul din viaţă e exact acolo când dăm cu capul de pereţi din prostia noastră şi tot noi suntem cei care plâgem...
Şi revelaţia vine atunci când întru sfârşit vin cuvintele:"cum am putut să fiu aşa idioată?" Şi atunci de multe ori ne bufneşte râsul...
Eu cred în umorul lui Dumnezeu când văd că se combină doi oameni care nu se suportau de loc sau când se ceartă doi oameni care ţin unul la celălalt dintr-o prostie, după care se împacă şi nu le vine să creadă ce au făcut...
Ăştia suntem şi dacă Cel de sus nu ar avea simţul umorului vieţile noastre nu ar mai fi aşa interesante...cu bune cu rele...la sfârşit toate vor fi bune oricum...

mi-a spus cineva...

...ca sunt oameni pe care nu ii uiti niciodata...
Avea dreptate.
Am vrut sa mai complic articolul asta...dar nu vad cum.
...pus si simplu doar atat...
...sunt oameni pe care nu-i uiti niciodata...

amnezie...

Traim adesea cu o amnezie...o amnezie zilnica... o amnezie continua...o amnezie permanenta.
Uitam. Vrand, nevrand, fortat,obligat,cautand sau pur si simplu imbatranind.
Uitam...
Cel mai adesea vrem sa uitam, doar chiar atunci nu putem. Iar uneori nu vrem sa uitam, dar ni se intampla si ne fortam creierul sa-si aduca aminte o imagine si nu poate. Sau nu vrea...
Uneori cand moare cineva, dupa cativa ani incerci sa-ti aduci aminte de infatisarea lui si nu poti, il vezi in ceata, parca in departare, esti confuz si nesigur.
Iar acea clipa neagra din viata ta pe care ai vrea sa o stergi cu buretele iti ramane imprimata in amintiri ca literele sculptate in piatra ale tablitelor celor 10 porunci.
Amnezia...o stare fizica a omului caruia i s-a sters,uneori definitiv, o parte din viata,in unele cazuri nu stie cine e, cum il cheama, incotro se indreapta.
Atunci avem oare toti amnezie? Cel putin o data in viata? Caci multi am trecut prin sirul acesta de intrebari, multora ni s-a intamplat sa ne uitam pe noi insine.
O fi oare patologic? Ceva specific uman? Ceva adanc inradacinat in sinea noastra? Sau ne macina doar neincetat dintii timpului? Si in povestea noastra insrisa-e oare Uitarea?
Pecetluiti sa fim oare cu stampila unei uitari profunde? Vrem si nu putem, nu vrem si putem iar uneori vrem si putem...
As vrea sa pot uita cand vreau eu. Nu cand vrea timpul, nu cand nu mai doare oricum, nu peste o luna sau un an...
Acum...
Dar amnezia nu vine cand o astepti. vine brusc, dupa un soc, un impact, vine neasteptat si nepregatit...
Si nu cand vrem noi...
Dar vine...
...odata...

pentru tine...

Uneori oamenii inchid ochii sa vada...
Uneori zambim sa putem plange...
Si uneori ii lasam sa plece ca sa le fie mai usor...
Lor, noua...
Scriu fara coerenta si cei care oricum nu ma inteleg nu vor incepe sa o faca acum.
Dar pentru tine, da, stii tu cine...nu dau niciodata nume pe blog...poate e ultima sansa sa vezi ceva...ceva ce cat de curand nu vei mai vedea...
...ramai o controversa un mare semn de intrebare, un mare "ce ar fi fost daca?"
...o enigma pentru o enigma, un zvon, un "poate", un "nu stiu", un "as vrea sa fi fost", un "as vrea sa mai fie".
Imi plac lucrurile simple dar nu am parte de ele prea des, esti complicat, dificil, un fel de papirus de hieroglife...oricat de bine ai vorbi limba aceea, totusi unele semne iti dau bataie de cap incerci sa le intelegi,sa le descifrezi dar nu poti...sau poate ti-e frica sa o faci.
Blogul e sufletul meu, alb pe negru...
Poate daca nu ai rabdare sa vorbim, trebuia sa citesti blogul, poate o indrageai pe fata sincera cu un suflet curat si mereu cu o filosofie de viata pe umeri... poate...sau poate nu.
Oricum omul pe care l-ai cunoscut e departe de mine...e doar o oglinda spalacita, o imagine contorsionata a ceea ce e in realitate..
Nu-mi place sa am regrete, dubii, imi place sa am amintiri ce sa pot pune in cutia aceea de pe strafundul inimii mele, sa pastrez toti oamenii pe care i-am iubit...acolo.
Nu stiu tu cu ce pleci, tu ce o sa ai in cutia aia din suflet...nostalgie,dor,afectiune,regret...sau un mare gol...
Eu stiu.
Stiu ca doare sa pierzi ceva,pe cineva... Si poate vei stii si tu.. cum e sa te trezesti la realitate, te loveste in fata si iti spune "nu mai e, degeaba te vaiti acum, degeaba regreti,degeaba te mai gandesti, nu mai e si nici nu va mai fi niciodata."
Si atunci stii ca ai pierdut ceva, atunci vei stii ca ai avut ceva...
Am prea multe regrete...
Regret timpul ce l-am irosit si momentele goale intre noi.
Regret cuvintele spuse si nespuse.
Regret deciziile luate si cele pe care nu le-am luat.
Regret tot ce n-a fost, mai mult decat ceea ce a fost.
Regret ca nu ma crezi, dar mai mult ca nu ma intelegi.
Regret ca nu m-ai cunoscut niciodata si ca nici nu cred ca ma vei cunoaste.
Regret ca nu m-ai vazut razand atat precum m-ai vazut trista.
Regret toate secundele in care priveai in gol.
Regret toate frazele pe care le ascultai dar nu le auzeai.
Regret toate gandurile pe care ti le-am starnit.
Regret momentele cand nu stiai ce sa-mi spui si cand nu stiam sa tac.
Regret toate momentele cand te-am enervat si toate clipele cand te-am intristat.
Regret ca te-am facut sa suferi si ca am suferit si eu atat.
Insa nu regret ca te iubesc.
Dar regret ca am mai spus-o o data.
Te iubesc...
Si e ultima data cand ti-o spun...
adica nu stiu...

accesorii...

Suntem niste accesorii in univers. Ca ceasul de la mana alba a unei femei, ca si cerceii din ureche, rujul de pe buze, parfumul discret de flori ce-l lasi in urma ta, ca o curea ce se asorteaza perfect cu perechea de cizmultite, o camasa stilata...
Atata suntem...accesorii. In functie de vremuri, de trend-uri, suntem schimbati cu ceva nou, ceva modern.
Suntem niste piese vestimentare, orizontul ne imbraca si ne dezbraca mereu, ne vinde si ne cumpara, ne daruieste si ne imprumuta.
Nimic nu e permanent...rar un accesoriu durabil.
Ceasului i se termina bateria, se rupe cureaua sau se strica, cerceii se demodeaza sau ii pierzi, rujul ramane pe pahar dupa ce ai baut sau pe buzele altcuiva dupa ce ai sarutat, parfumul nu persista, e luat de vant, cureaua se jerpeleste, cizmultitelor li se tocesc tocurile, camasa se invecheste sau isi pierde un nasture...
Oare atat sa fie?
Si verigheta...aaaaa accesoriul perfect, simblolul cuplului si al iubirii e uitata adesea intr-o cutiuta pe fundul sertarului alaturi de actele de divort.
Si noi oamenii, accesorii simple ale universului, accesorii vii, ambulante care azi sunt, dar maine nu...
Coloram doar, infrumusetam doar, vitalizam doar griul din jur. Dam forma si contur unui univers construit si bine definit care e frumos in sine.
Ca o femeie frumoasa care nu are neaparat nevoie de machiaj sa fie frumoasa, dar o culoare bine aleasa o evidentiaza si mai mult.
Asa si noi putem doar sa-i dam o pata de culoare lumii din jur, sa o facem poate mai vie si mai frumoasa, dar ca si orice accesoriu prost ales sau prost purtat putem distruge instantaneu armonia naturala.
Si oare ce accesoriu suntem? Evidentiem sau distrugem, coloram sau innegrim, conturam sau palim, vitalizam sau devitalizam, infrumusetam sau uratim totul din jur?
Mai bine un singur accesoriu bine ales decat o suta vulgare si de proasta calitate.
Eu vreau sa fiu ceasul de la mana lumii. Sa masor secundele, sa nu uit timpul, sa vad trecerea si sa apreciez orice miscare a rotitelor acelui mecanism complicat.
Vreau sa fiu un accesoriu discret si util, frumos si delicat, finut si totuzsi de uz permanent...vreau sa-mi am locul mereu, in orice loc, moment sau la orice mana as fi purtat...
Suntem doar niste accesorii in univers. Rolul principal il are El. El ne poarta.. Si noi??
...Noi suntem doar niste accesorii...

risipa de viata...

"Ploaie pe mare", frumoasa piesa...(trupa Taxi)

"Nu poti sa mai stai nici o clipa,
Nu vrei sa mai faci risipa de viata,
Crezi ca ti se risipeste langa mine..."

Ne gandim oarer vreodata ca facem risipa de viata, ca ea VIATA, trece pe langa noi in timp ce noi asteptam.
Ce?
Ce asteptam?
Sa traim? Sa murim? Sa ne nastem din nou?
Dar ce ar fi sa traim in loc sa asteptam? Sa nu lasam viata asta cu litere mici sa treaca pe langa noi in asteptarea VIETII cu litere mari?
Ar fi ceva nu?
Oare cate clipe irosim in neputinta, in nestiinta, intr-o eterna amanare?
De ce maine si nu azi? De ce peste 5 minute si nu acum?
Oare nu ne risipim timpul, prea pretios si mult prea efemer?
Suntem atat de prosti, in adevaratul sens al cuvantului...
Irosim ani din viata alaturi de un om nepotrivit in timp ce EL sau EA a trecut pe langa noi sau din contra ne-a stat mereu in fata si nu i-am vazut...
Irosim ani din viata asteptand sa gasim acel prieten adevarat care sa ne inteleaga perfect, pe cand adevaratul prieten a fost acela care ne-a ajutatsa cautam si a fost suficient de rabdator sa astepte sa-l vedem...
Irosim ani din viata castigand bani, cautand sa castigam cat mai multi bani, iar cand poate ajungem sa-i avem nu mai stim ce sa facem cu ei sau nu mai avem cu cine sa-i chetuim...
Irosim ani din viata spunand, planificand mereu ce vom face in viitor si uitam sa mai facem si AZI ceva...
Oare nu ne irosim sentimentele cu oamenii nepotriviti, ne ne irosim timpul in locurile gresite?
Ne irosim pe noi, ne risipim pe noi...
In cautarea eternei fericiri, simpla fericire trece neobservata pe langa noi, ne face cu mana si nu se mai intoarce...
Dormim prea mult...visam prea putin... Fiecare secunda care a trecut e irecuperabila. Asa ca acum ...ca e unicul acum pe care il avem. Peste o secunda devine odinioara...
Asa ca acum...

cat,cum,unde?

Deunazi a plouat toata ziua...a plans cerul ceva.
Nu stiu ce...
...Poate pe noi oamenii.
Ne plange...
Cat putem fi de rai, egoisti, nepasatori, reci la ceea ce e in jurul nostru.
Noi oamenii... care ne consideram mai presus de orice alta creatie a lui Dumnezeu,care credem ca suntem capodopera divina suprema.
Si noi suntem,de fapt cele mai josnice creaturi. Noi mintim, ranim si ucidem.
Pasarea cerului, fluturele, cainele sau floarea de lotus, oare fac atatea rele in toata existenta lor cate face omul intr-o secunda de viata?
Oare cat ne mai indura Dumnezeu, oare cat ne mai permite sa gresim?
"...Iarta-i Doamne ca nu stiu ce fac..."
Oare chiar nu stim,sau nu vrem sa stim?
Pana cand? Cat va mai ierta? Infinit? Caci bunatatea lui e infinita. Dar totusi...
Pana unde? Pana unde putem cadea? Caci Infernul lui Dante e chiar aici, mlastina tuturor relelor e chiar lumea in care traim...
De ce nu ne trezim odata? Sa realizam ca asa nu mai merge si ca trebuie sa terminam noi sau se va termina cu noi...
Dar cum sa o facem?
Cum sa incepem?
Caree este solutia si cum am putea face schimbarea?
Aici,acum si foarte simplu. Scimbarea e in noi, alegerea e in mana noastra. Solutia suntem noi.
Putem fi buni,blanzi,calzi si altruisti, putem inceta sa mintim, sa inselam si sa ucidem, trebuie doar sa vrem...
...Daca vrem...

singur...

Suntem 6 miliarde de oameni pe pamant si totusi, interesant, cel mai adesea ne simtim atat de singuri...
Uneori te uiti in jurul tau, vezi zeci, sute sau poate mii de oameni,ii auzi vorbind,ii vezi respirand, simti mirosurile de parfum, stii ca exista si totusi tu esti singur.
Vorbeste cineva cu tine, il auzi dar vorbele lui nu trec dincolo de timpanul tau, parca e doar un radio vechi cu zumzetul caruia esti deja obisnuit.
Oamenii rad in jurul tau, povestesc, glumesc si totusi tu nu schitezi nimic,parca te-ai uita la televizor, la niste oameni departe care nu sunt parte din viata ta si pe care nu-i cunosti si n-ai sa-i cunosti niciodata.
...Suntem 6 miliarde de oameni pe pamant si totusi,interesant,cel mai adesea ma simt atat de singura...

apropo ingeri...

Am mai scris intr-un articol ca imi plac ingerii,pentru ca au aripi ca fluturii, pentru ca te ajuta sa crezi ca cineva tot timpul e acolo,pentru ca ne vad dar nu-i putem atinge...
Vita de vie are o piesa, "Un om cu o chitara" si refrenul ei:
in fiecare din noi
e un inger prea singur
ce-asteapta sa fie descoperit.
De multe ori adoarme
viseaza si singur nu e trezit.
Cred ca in fiecare si langa fiecare din noi e un inger.
De multe ori doarme,nu-l vedem de atatea rele sau pentru ca se ascunde de lumea din jur.
Cred ca ingerul e foarte timid,ii e frica sa nu-i franga cineva aripile asa ca prefera sa stea pitit in sufletul nostru si sa astepte momentul p[otrivit sa se trezeasca.
Oamenii sunt buni din nastere,vreau sa cred asta. Dumnezeu nu faureste nimic rau in lume...
Uneori renunta insa la aceasta bunatate,o iau pe o cale gresita,fac si spun lucruri rele. Dar cred ca ingerul e totusi acolo, nu pleaca nicaieri si asteapta o viata intreaga momentul propice sa intre in prim plan si sa spuna: "Sunt aici, sunt parte din tine, poti fi bun, poti fi angelic,trebuie doar sa vrei."
Sfatul meu pentru mine si totodata si celor ce simt la fel:
"cand ti-e cel mai greu, omule, atunci trezeste ingerul din tine,iarta,indura,priveste la cer si asteapta soarele si bataia inceata a aripilor vei simti adierea sperantei pe care credeai ca ai pierdut-o.
Lasa amarul si greul deoparte si lasa-te luat in bratele destinului,purtat de vant si de val ca praful de stele ceea ce si esti.
Lasa-te purtat si lasat in urma undeva, te vei opri si vei gasi un loc, un om sau o stare de bine.
Nu uita ca totul esti tu si oricat de trist ar fi fiecare zi are un maine cand exista sansa,speranta si culoare.
caci soarele rasare pentru noi,trebuie deci sa stim indiferent cati nori il acopera e tot acolo si da lumina zilei. Poate mai pala si mai frageda dar totusi lumina.
Ingerul din noi zambeste,asteapta sa i se deschida usa, sa iasa la iveala.
In imaginea unui inger, in clinchetul unui clopot de biserica, in zambetul unui copil,in culorile unui curcubeu esti tu...omule...acolo...aici...
...pentru totdeauna.

viata prin zambetul unui copil...

Ce interesanta e viata! In momentele de chin,de deziluzie si suferinta ce da Domnul? ti se intampla ceva amuzant sau placut.
Era o dupa amiaza sumbra,cer innorat,un suflet la fel. Tacuta si suferinda inima avea nevoie de timp,spatiu si liniste.
Mi-am luat ghiozdanul,o carte si muzica si am iesit in parc. Singura. Sa ma regasesc,sa stau pur si simplu.
Am zacut asa pe o banca cateva ore, am varsat niste lacrimi, am incercat in zadar sa uit,sa ma linistesc dar mai ales sa nu gandesc.
Siiiii, a inceput sa ploua... Am zis in sinea mea"nu se poate, colac peste pupaza sa ma mai si prinda ploaia. Nu-i destul ca ploua in sufletul meu, mai ploua si cerul peste mine"...vorba aia, Are you kiddin' me?
Am zis "nu plec",nu plec pana nu iese soarele. Am continuat sa stau pe banca in picaturile dese de ploaie, sa privesc rauletul ce curgea in fata mea si sa vad cum picaturile pe apa se fac tot mai rare.
Si am stat...
Siiiii....a trecut ploaia, a iesit soarele. Si am simtit ca merita sa astept...merita pentru ca iese soarele odata si odata.
Si atunci s-a intamplat cel mai bun moment din ziua aceea.
Pe banca din spatele meu apare un cuplu cu un ingeras blond de vreo 8-9 luni. Manamnca foarte concentrat din biscuite si nu se uita la nimeni.
Vroiam sa plec, si i-am aruncat o privire fugara si un mic zambet(nu m-am putut abtine deoarece ador copiii) iar el instantaneu a inceput sa rada spre mine. Un ras inocent si sincer cu gura pana la urechi...un ras vesel,fara griji spre un strain necajit si trist.
Radea si intindea manutele la mine,era bucuros pur si simplu.
Mama lui s-a intors, mi-a zis zambind ceva in germana,dar nu am inteles-o prea bine,atunci sotul ei mi-a zis in engleza: "Probabil ii sunteti foarte simpatica pentru ca deobicei nu face asa. Puteti sa va apropiati,nu ne deranjeaza."
M-am apropiat, m-am pus pup,i-am luat manuta,i-am zambit si in sinea mea ii spuneam "multumesc". A continuat sa rada si sa-mi faca cu mana.
Am plecat, am intors capul si el radea in continuare, mai apoi a reluat mancatul biscuitelui la fel de concentrat ca mai inainte.
Eu am plecat. Ceea ce a urmat sa traiesc in restul zilei a fost de cosmar. A fost greu dar a trecut,iar acum prefer sa vad soarele de dupa ploaie si zambetul acelui copil.
Doamne, de am putea noi oamenii rade din nou cu atata puritate si sinceritate. Pacat ca ne grabim sa ne maturizam si pierdem din noi exact ce e mai frumos.
Nu lasati sa piara copilul din voi si incercati sa vedeti viata nu doar prin ochii ci si prin zambetul unui copil.

just a night of august...

Am spus intr-o noapte o fraza: "Lasa-ma, daca vreau sa ma plimb,ma plimb si daca vreau sa ma arunc in fata trenului, o fac,nimeni nu imi spune ce sa fac."
Asta sunt eu la nervi... am spus-o ca sa subliniez ca sunt libera sa fac ce vreau nimeni nu ma poate opri,nicidecum pentru ca am gandit-o macar o secunda serios, cu toate ca persoana in cauza poate crede ca da.
Pentru toti cei care nu o cunosc, Reni e o fata care isi iubeste viata.
Da imi iubesc viata, mai presus de multe alte lucruri...un contrast ironic,un joc al destinului. Imi iubesc viata asa trista si nenorocita cum e:-)
Cred ca acolo unde se inchide o usa se deschide o fereastra undeva.
Cred ca trebuie sa astepti, sa speri continuu ca dupa tot dezastrul se face soare si Dumnezeu se intoarce cu fata spre tine.
Moartea nu e o solutie. Sau cel putin a alege moartea nu e o solutie....
O solutie e sa infrunti viata, sa lupti, sa te zbati si sa crezi...
...astea sunt solutii.
Moartea nu...e calea lasilor,calea celor ce nu mai au un Dumnezeu.
Cand auzeam sau aud de oameni care s-au sinucis nu simteam mila sau compasiune ci regret...un regret profund.
Regret pentru ca nu au avut pe nimeni sa-i incurajeze,regret ca nu au gasit niciunde alinare,regret ca valul de pe ochi le-a intunechat definitiv orice sansa de a gasi speranta,regret ca nu mai gaseau nici o mama, tata sau copil pentru care sa creada ca merita sa traiasca,regret pentru ca nu a fost macar un om, un singur om care in toata disperarea sa lupte pentru ei daca ei nu mai erau capabili sa o faca.
Dar eu nu sunt asa...
Eu sunt curioasa...
Curioasa de ziua de maine,de poimaine,de luna, de anul, de anii viitori,curioasa de copiii pe care inca nu-i am,de batranetea pe care sper sa o apuc,de primul nepot si curioasa de ultimele clipe, de pacea de a te sti trait si trecut prin toate...
...pana la capat.
Sunt curioasa pana la capat...de toate secundele care imi sunt date...
de toate...

norisorul din ochi...

Cred ca am un norisor in ochi care ploua.
...Nu plang doar ud pamantul se nu se usuce macii din camp si ca floarea soarelui sa poata sa se intoarca dupa soare. Picaturile sunt ploaie, nu lacrimi ce umezesc incet umerii goi ai pamantului si bratele puternice ale destinului.
...Nu plang doar ud fericirea sa infloreasca si sa rasara din nou culori din ochii nostri.Norisorul vine mereu cu mine, iar dupa o ploaie mica naste parca fara urma un mic curcubeu de lumina si culori.
...Nu plang doar ud visele sa se implineasca,sa se adevereasca umbrele zilei, sa se imprastie noaptea din suflet. Curcubeul e translucid,viu si zambaret ce-i intoarce norisorului spatele il ia de mana si incearca sa-l ia din ochii mei.
Dar cred ca am un norisor in ochi care ploua si ii place acolo...

visul...

Zacea pe-un prag de usa un vis
si incerca sa treaca.
Dar nu putea pasi nicicum
de usa incuiata.

Si iala-nchisa o-ncerca zadarnic,
degeaba chei degeaba tot,
si rasufla de-un chin amarnic,
si se simtea far de noroc.

Si atipise visul,pe-acel prag al usii mele,
dormea cu el adanc si viata.
Oprise-n loc si gandul si speranta.
dormeau acolo reci si goi ca gheata.

Dormeau iluziile si zeii,
fantasme ale lumii mele.
Zaceau pe prag si-n asteptare,
credeam ca dorm in brate cu-ale mele iele.

Dar nu plecau,erau acolo,
si rasaritul le gasea dormind,
Si asteptand pan diminata,
cheia in iala se-nvartind.

Si cand deschid usa aceea,
ii regasesc pe toti aievea,
nu au plecat,n-au parasit,
nici visul,zeii, iluzia, fantasma.

Au ramas,priveau zambind,
si m-asteptau sa dau de ele.
Le las sa intre si se-aseaza.
Le-ntreb de ce, si nu-mi raspund.
Se uita bland parca asteapta
sa le iau in brate eu plapand.

"Nu te-am lasat si n-o vom face,
e tot ce-n viata ti-a ramas.
Orice ar fi si oricea-ai zice,
noi stam pe prag in orice ceas.

Pe noi ne ai si noi pe tine
si-am sta o eternitate,
De-ar fi nevoie si nu e nimeni
cine-ar putea sa ne goneasca-n noapte.

Vom fi aici si azi si maine
de ne deschizi, de nu si poate
intr-o buna zi vei fi aici
si-ai sa ne lasi cu tine-o noapte."

Zacea un vis in pat cu mine
si astfel lumea-i alta.
Nu-l las sa plece niciodata,
caci el e-al meu si gata...

poezie neterminata in noapte...

Totu-i mat,
si gol si rece.
Vanturi bat,
la mine-n suflet.
Ca o naluca care trece,
ma vad mergant pe-un drum pustiu
si simt cum nu am sa gasesc
vreo pace...

O pace doar de un moment,
macar o clipa de tacere,
Un gand turbat,
un vis nedemn,
o cale alba si-un pic de cuget.
Un zvon de bine si de gheata,
o roua ce clipeste-n zare.
Un urlet amutit in gand
si-un zambet afisat pe fata.

Nimic mai mult, doar o minune,
minune mica fara capat,
Speranta moarta din avant,
un zbor de pene rupte-n vant,
O mana plina de pamant,
ce leaga un om de-al sau cuvant
Si inima ce bate-ncet macar o data.

Cand timpul sta in loc un pic,
cand lumea nu mai misca
si cand pamantul s-a oprit
si totusi tu esti trista.

Privesti departe-n cautare si nu gasesti nimica,
caci tu te cauti in zadar
pe cand tu esti aicea.
Dar n-ai sa vezi nici urma ta...

Atata.

5 minute

M-am inchis in mine, din nou. si mi-e mai bine asa. Ramane pixul si foaia, mai apoi tastatura si acele multe ganduri care mi se rostogolesc in cap.
As vrea 5 minute de liniste. La mine in cap 5 minute in care sa nu gandesc nimic, sa nu simt nimic. 5 minute de gol, de vid, de nimic.
5 minute in care sa nu vad, sa nu aud si sa nu fiu nevoita sa spun ceva.
Ceva s-a piedut in si din mine, ceva s-a dus... Nu stiu unde, dar stiu ca n-o gasesc.
...e o amnezie sufleteasca cand uiti pe cineva si acel cineva esti tu.
Omul din oglinda doar seamana cu tine, dar nu esti tu.
Tu te-ai pierdut, te-ai uitat, a ramas doar ceva.
M-am uitat si m-am pierdut pe mine si mi-e dor de mine...de zambete, de vise, de iluzii si sperante.
Mi-e dor de mine...
Oare am sa mai revin vreodata?

cicatrici..

Sufletul uman e extrem de sensibil. Asta stim toti. Stim pentru ca am suferit cel putin o data din tot sufletul. Cand am simtit ca nu mai exista tarm stabil sub picioarele noastre si ca orice liana am prinde in cadere se rupe in mana noastra. Cand simti ca ti se rupe sufletul in mii de bucati si trebuie sa o aduni cu o lopatica de pe jos, o bucata mereu se pierde si sufletul devine tot mai mic si mai fragil...
Orice suferinta e o rana. O rana deschisa pe suflet. Ca toate ranile se vindeca si inceteaza sa mai doara dar ramane in urma o cicatrice care mereu iti va aminti de durerea trecuta.
Totul trece, omul in sine e trecator si moare cu el o data si toata viata lui, toate suferintele, necazurile, obstacolele infruntate. Moare tot...
...Nu moare sufletul...Dar acesta poarta amprenta vietii traite.
Cicatricile raman... Orice cicatrice am avea stim unde, cand si de ce o avem. Asa si sufletul uman nu uita, cine, cum si de l-a ranit...
...Sau poate s-a ranit singur din greseala.
Poate.
Invatam sa traim cu aceste urme, unii avem mai multe, altii mai putine.
Pana dor e greu, cand se cicatrizeaza ramane doar amintirea durerii, o altfel de durere, o durere mata, rece dar totusi o oarecare durere.
E greu sa traiesti cu aceste cicatrici, dar nu e om care sa nu aiba.
Pacat ca sufletul nu e vizibil. Ar fi interesant de vazut cum arata la sfarsitul unei vieti de om, cate cicatrici sunt pe el si cate povesti ar avea de spus.
Pacat ca nu vedem... Sau poate mai bine, poate ne-am speria de ce am vedea. Nici nu stim cat poate indura sufletul.
Si e mai bine asa...

lost...

Am renuntat sa mai cred ca voi fi fericita vreodata cu adevarat. Nu toti avem fericirea scrisa in destin...
Exista momente de bucurie, clipe de calm dar furtuna vine instantaneu cu o greseala, o decizie nepotrivita, o vorba negandita sau un gest gresit interpretat.
Fericirea e un mare cadou si nu toti il primesc. Cred ca eu nu sunt pe lista.
Am ajuns sa cred ca in cartea pe care mi-o scrie Dumnezeu paginile sunt pline de durere,suferinta si lacrimi.Plang foarte des. Sufar foarte des. Nu neaparat din greseala altora ci adesea din prostia mea, din cauza cailor pe care le aleg, cel mai adesea gresit.
Nu mi-am pierdut optimismul. Doar cred ca am acceptat ca nu sunt menita unei fericiri iesite din comun, unui lant de clipe de bucurie. La mine exista rar cate un moment de fericire,dureaza putin si in urma ramane doar regretul.
Sunt constienta de fiecare data ca dupa ce mi-e bine o ora vor urma zile de furtuna, neliniste si greu..
...Si totusi pentru putinele si efemerele momente de fericire merita sa traim.
Nu cred ca voi putea spune vreodata ca am fost cu adevarat fericita pentru ca asa ca si pana acum ceva ori umbrea fericire, ori o distrugea la un moment dat cu totul...
Dar sper ca voi mai avea parte macar de sclipiri de fericire si energia unui astfel de moment sa ma faca sa pot merge mai departe...
...sper.

drum...

Simt nevoia sa scriu, se intampla atatea rele, oamenii nu inteleg prea bine dar alb pe negru parca se aseaza lucrurile,parca un umar invizibil pe care pot sa ma plang ma ajuta sa ma descarc si sa-mi regasesc pacea pe care o caut neincetat.
Sunt pe drum pentru a saptea oara... Autocar, lume, carte in brate si muzica in ureche si autostrada.
Drumul ce duce tot timpul undeva, ajungi, iar pleci, speri, te dezamagesti si pleci din nou, cauti si poate gasesti,sau poate nu.
Trebuie sa scriu,mi s-au intamplat atatea si nu vreau sa le dau uitarii, nu pot sa le dau uitarii, nu pot si nici nu merita, sunt capitole prea mari din cartea vietii mele...
Crucea ce o port uneori e enorm de grea si simt ca nu mai pot.
Poate scrisul ma ajuta... Sper...