sâmbătă, 31 iulie 2010

norisorul din ochi...


Cred ca am un norisor in ochi care ploua.
...Nu plang doar ud pamantul se nu se usuce macii din camp si ca floarea soarelui sa poata sa se intoarca dupa soare. Picaturile sunt ploaie, nu lacrimi ce umezesc incet umerii goi ai pamantului si bratele puternice ale destinului.
...Nu plang doar ud fericirea sa infloreasca si sa rasara din nou culori din ochii nostri.Norisorul vine mereu cu mine, iar dupa o ploaie mica naste parca fara urma un mic curcubeu de lumina si culori.
...Nu plang doar ud visele sa se implineasca,sa se adevereasca umbrele zilei, sa se imprastie noaptea din suflet. Curcubeul e translucid,viu si zambaret ce-i intoarce norisorului spatele il ia de mana si incearca sa-l ia din ochii mei.
Dar cred ca am un norisor in ochi care ploua si ii place acolo...

visul...

Zacea pe-un prag de usa un vis
si incerca sa treaca.
Dar nu putea pasi nicicum
de usa incuiata.

Si iala-nchisa o-ncerca zadarnic,
degeaba chei degeaba tot,
si rasufla de-un chin amarnic,
si se simtea far de noroc.

Si atipise visul,pe-acel prag al usii mele,
dormea cu el adanc si viata.
Oprise-n loc si gandul si speranta.
dormeau acolo reci si goi ca gheata.

Dormeau iluziile si zeii,
fantasme ale lumii mele.
Zaceau pe prag si-n asteptare,
credeam ca dorm in brate cu-ale mele iele.

Dar nu plecau,erau acolo,
si rasaritul le gasea dormind,
Si asteptand pan diminata,
cheia in iala se-nvartind.

Si cand deschid usa aceea,
ii regasesc pe toti aievea,
nu au plecat,n-au parasit,
nici visul,zeii, iluzia, fantasma.

Au ramas,priveau zambind,
si m-asteptau sa dau de ele.
Le las sa intre si se-aseaza.
Le-ntreb de ce, si nu-mi raspund.
Se uita bland parca asteapta
sa le iau in brate eu plapand.

"Nu te-am lasat si n-o vom face,
e tot ce-n viata ti-a ramas.
Orice ar fi si oricea-ai zice,
noi stam pe prag in orice ceas.

Pe noi ne ai si noi pe tine
si-am sta o eternitate,
De-ar fi nevoie si nu e nimeni
cine-ar putea sa ne goneasca-n noapte.

Vom fi aici si azi si maine
de ne deschizi, de nu si poate
intr-o buna zi vei fi aici
si-ai sa ne lasi cu tine-o noapte."

Zacea un vis in pat cu mine
si astfel lumea-i alta.
Nu-l las sa plece niciodata,
caci el e-al meu si gata...

vineri, 30 iulie 2010

poezie neterminata in noapte...


Totu-i mat,
si gol si rece.
Vanturi bat,
la mine-n suflet.
Ca o naluca care trece,
ma vad mergant pe-un drum pustiu
si simt cum nu am sa gasesc
vreo pace...

O pace doar de un moment,
macar o clipa de tacere,
Un gand turbat,
un vis nedemn,
o cale alba si-un pic de cuget.
Un zvon de bine si de gheata,
o roua ce clipeste-n zare.
Un urlet amutit in gand
si-un zambet afisat pe fata.

Nimic mai mult, doar o minune,
minune mica fara capat,
Speranta moarta din avant,
un zbor de pene rupte-n vant,
O mana plina de pamant,
ce leaga un om de-al sau cuvant
Si inima ce bate-ncet macar o data.

Cand timpul sta in loc un pic,
cand lumea nu mai misca
si cand pamantul s-a oprit
si totusi tu esti trista.

Privesti departe-n cautare si nu gasesti nimica,
caci tu te cauti in zadar
pe cand tu esti aicea.
Dar n-ai sa vezi nici urma ta...

Atata.

5 minute

M-am inchis in mine, din nou. si mi-e mai bine asa. Ramane pixul si foaia, mai apoi tastatura si acele multe ganduri care mi se rostogolesc in cap.
As vrea 5 minute de liniste. La mine in cap 5 minute in care sa nu gandesc nimic, sa nu simt nimic. 5 minute de gol, de vid, de nimic.
5 minute in care sa nu vad, sa nu aud si sa nu fiu nevoita sa spun ceva.
Ceva s-a piedut in si din mine, ceva s-a dus... Nu stiu unde, dar stiu ca n-o gasesc.
...e o amnezie sufleteasca cand uiti pe cineva si acel cineva esti tu.
Omul din oglinda doar seamana cu tine, dar nu esti tu.
Tu te-ai pierdut, te-ai uitat, a ramas doar ceva.
M-am uitat si m-am pierdut pe mine si mi-e dor de mine...de zambete, de vise, de iluzii si sperante.
Mi-e dor de mine...
Oare am sa mai revin vreodata?

cicatrici..

Sufletul uman e extrem de sensibil. Asta stim toti. Stim pentru ca am suferit cel putin o data din tot sufletul. Cand am simtit ca nu mai exista tarm stabil sub picioarele noastre si ca orice liana am prinde in cadere se rupe in mana noastra. Cand simti ca ti se rupe sufletul in mii de bucati si trebuie sa o aduni cu o lopatica de pe jos, o bucata mereu se pierde si sufletul devine tot mai mic si mai fragil...
Orice suferinta e o rana. O rana deschisa pe suflet. Ca toate ranile se vindeca si inceteaza sa mai doara dar ramane in urma o cicatrice care mereu iti va aminti de durerea trecuta.
Totul trece, omul in sine e trecator si moare cu el o data si toata viata lui, toate suferintele, necazurile, obstacolele infruntate. Moare tot...
...Nu moare sufletul...Dar acesta poarta amprenta vietii traite.
Cicatricile raman... Orice cicatrice am avea stim unde, cand si de ce o avem. Asa si sufletul uman nu uita, cine, cum si de l-a ranit...
...Sau poate s-a ranit singur din greseala.
Poate.
Invatam sa traim cu aceste urme, unii avem mai multe, altii mai putine.
Pana dor e greu, cand se cicatrizeaza ramane doar amintirea durerii, o altfel de durere, o durere mata, rece dar totusi o oarecare durere.
E greu sa traiesti cu aceste cicatrici, dar nu e om care sa nu aiba.
Pacat ca sufletul nu e vizibil. Ar fi interesant de vazut cum arata la sfarsitul unei vieti de om, cate cicatrici sunt pe el si cate povesti ar avea de spus.
Pacat ca nu vedem... Sau poate mai bine, poate ne-am speria de ce am vedea. Nici nu stim cat poate indura sufletul.
Si e mai bine asa...

lost...

Am renuntat sa mai cred ca voi fi fericita vreodata cu adevarat. Nu toti avem fericirea scrisa in destin...
Exista momente de bucurie, clipe de calm dar furtuna vine instantaneu cu o greseala, o decizie nepotrivita, o vorba negandita sau un gest gresit interpretat.
Fericirea e un mare cadou si nu toti il primesc. Cred ca eu nu sunt pe lista.
Am ajuns sa cred ca in cartea pe care mi-o scrie Dumnezeu paginile sunt pline de durere,suferinta si lacrimi.Plang foarte des. Sufar foarte des. Nu neaparat din greseala altora ci adesea din prostia mea, din cauza cailor pe care le aleg, cel mai adesea gresit.
Nu mi-am pierdut optimismul. Doar cred ca am acceptat ca nu sunt menita unei fericiri iesite din comun, unui lant de clipe de bucurie. La mine exista rar cate un moment de fericire,dureaza putin si in urma ramane doar regretul.
Sunt constienta de fiecare data ca dupa ce mi-e bine o ora vor urma zile de furtuna, neliniste si greu..
...Si totusi pentru putinele si efemerele momente de fericire merita sa traim.
Nu cred ca voi putea spune vreodata ca am fost cu adevarat fericita pentru ca asa ca si pana acum ceva ori umbrea fericire, ori o distrugea la un moment dat cu totul...
Dar sper ca voi mai avea parte macar de sclipiri de fericire si energia unui astfel de moment sa ma faca sa pot merge mai departe...
...sper.

drum...

Simt nevoia sa scriu, se intampla atatea rele, oamenii nu inteleg prea bine dar alb pe negru parca se aseaza lucrurile,parca un umar invizibil pe care pot sa ma plang ma ajuta sa ma descarc si sa-mi regasesc pacea pe care o caut neincetat.
Sunt pe drum pentru a saptea oara... Autocar, lume, carte in brate si muzica in ureche si autostrada.
Drumul ce duce tot timpul undeva, ajungi, iar pleci, speri, te dezamagesti si pleci din nou, cauti si poate gasesti,sau poate nu.
Trebuie sa scriu,mi s-au intamplat atatea si nu vreau sa le dau uitarii, nu pot sa le dau uitarii, nu pot si nici nu merita, sunt capitole prea mari din cartea vietii mele...
Crucea ce o port uneori e enorm de grea si simt ca nu mai pot.
Poate scrisul ma ajuta... Sper...