duminică, 22 august 2010

accesorii...

Suntem niste accesorii in univers. Ca ceasul de la mana alba a unei femei, ca si cerceii din ureche, rujul de pe buze, parfumul discret de flori ce-l lasi in urma ta, ca o curea ce se asorteaza perfect cu perechea de cizmultite, o camasa stilata...
Atata suntem...accesorii. In functie de vremuri, de trend-uri, suntem schimbati cu ceva nou, ceva modern.
Suntem niste piese vestimentare, orizontul ne imbraca si ne dezbraca mereu, ne vinde si ne cumpara, ne daruieste si ne imprumuta.
Nimic nu e permanent...rar un accesoriu durabil.
Ceasului i se termina bateria, se rupe cureaua sau se strica, cerceii se demodeaza sau ii pierzi, rujul ramane pe pahar dupa ce ai baut sau pe buzele altcuiva dupa ce ai sarutat, parfumul nu persista, e luat de vant, cureaua se jerpeleste, cizmultitelor li se tocesc tocurile, camasa se invecheste sau isi pierde un nasture...
Oare atat sa fie?
Si verigheta...aaaaa accesoriul perfect, simblolul cuplului si al iubirii e uitata adesea intr-o cutiuta pe fundul sertarului alaturi de actele de divort.
Si noi oamenii, accesorii simple ale universului, accesorii vii, ambulante care azi sunt, dar maine nu...
Coloram doar, infrumusetam doar, vitalizam doar griul din jur. Dam forma si contur unui univers construit si bine definit care e frumos in sine.
Ca o femeie frumoasa care nu are neaparat nevoie de machiaj sa fie frumoasa, dar o culoare bine aleasa o evidentiaza si mai mult.
Asa si noi putem doar sa-i dam o pata de culoare lumii din jur, sa o facem poate mai vie si mai frumoasa, dar ca si orice accesoriu prost ales sau prost purtat putem distruge instantaneu armonia naturala.
Si oare ce accesoriu suntem? Evidentiem sau distrugem, coloram sau innegrim, conturam sau palim, vitalizam sau devitalizam, infrumusetam sau uratim totul din jur?
Mai bine un singur accesoriu bine ales decat o suta vulgare si de proasta calitate.
Eu vreau sa fiu ceasul de la mana lumii. Sa masor secundele, sa nu uit timpul, sa vad trecerea si sa apreciez orice miscare a rotitelor acelui mecanism complicat.
Vreau sa fiu un accesoriu discret si util, frumos si delicat, finut si totuzsi de uz permanent...vreau sa-mi am locul mereu, in orice loc, moment sau la orice mana as fi purtat...
Suntem doar niste accesorii in univers. Rolul principal il are El. El ne poarta.. Si noi??
...Noi suntem doar niste accesorii...

sâmbătă, 14 august 2010

risipa de viata...

"Ploaie pe mare", frumoasa piesa...(trupa Taxi)

"Nu poti sa mai stai nici o clipa,
Nu vrei sa mai faci risipa de viata,
Crezi ca ti se risipeste langa mine..."

Ne gandim oarer vreodata ca facem risipa de viata, ca ea VIATA, trece pe langa noi in timp ce noi asteptam.
Ce?
Ce asteptam?
Sa traim? Sa murim? Sa ne nastem din nou?
Dar ce ar fi sa traim in loc sa asteptam? Sa nu lasam viata asta cu litere mici sa treaca pe langa noi in asteptarea VIETII cu litere mari?
Ar fi ceva nu?
Oare cate clipe irosim in neputinta, in nestiinta, intr-o eterna amanare?
De ce maine si nu azi? De ce peste 5 minute si nu acum?
Oare nu ne risipim timpul, prea pretios si mult prea efemer?
Suntem atat de prosti, in adevaratul sens al cuvantului...
Irosim ani din viata alaturi de un om nepotrivit in timp ce EL sau EA a trecut pe langa noi sau din contra ne-a stat mereu in fata si nu i-am vazut...
Irosim ani din viata asteptand sa gasim acel prieten adevarat care sa ne inteleaga perfect, pe cand adevaratul prieten a fost acela care ne-a ajutatsa cautam si a fost suficient de rabdator sa astepte sa-l vedem...
Irosim ani din viata castigand bani, cautand sa castigam cat mai multi bani, iar cand poate ajungem sa-i avem nu mai stim ce sa facem cu ei sau nu mai avem cu cine sa-i chetuim...
Irosim ani din viata spunand, planificand mereu ce vom face in viitor si uitam sa mai facem si AZI ceva...
Oare nu ne irosim sentimentele cu oamenii nepotriviti, ne ne irosim timpul in locurile gresite?
Ne irosim pe noi, ne risipim pe noi...
In cautarea eternei fericiri, simpla fericire trece neobservata pe langa noi, ne face cu mana si nu se mai intoarce...
Dormim prea mult...visam prea putin... Fiecare secunda care a trecut e irecuperabila. Asa ca acum ...ca e unicul acum pe care il avem. Peste o secunda devine odinioara...
Asa ca acum...

luni, 9 august 2010

cat,cum,unde?

Deunazi a plouat toata ziua...a plans cerul ceva.
Nu stiu ce...
...Poate pe noi oamenii.
Ne plange...
Cat putem fi de rai, egoisti, nepasatori, reci la ceea ce e in jurul nostru.
Noi oamenii... care ne consideram mai presus de orice alta creatie a lui Dumnezeu,care credem ca suntem capodopera divina suprema.
Si noi suntem,de fapt cele mai josnice creaturi. Noi mintim, ranim si ucidem.
Pasarea cerului, fluturele, cainele sau floarea de lotus, oare fac atatea rele in toata existenta lor cate face omul intr-o secunda de viata?
Oare cat ne mai indura Dumnezeu, oare cat ne mai permite sa gresim?
"...Iarta-i Doamne ca nu stiu ce fac..."
Oare chiar nu stim,sau nu vrem sa stim?
Pana cand? Cat va mai ierta? Infinit? Caci bunatatea lui e infinita. Dar totusi...
Pana unde? Pana unde putem cadea? Caci Infernul lui Dante e chiar aici, mlastina tuturor relelor e chiar lumea in care traim...
De ce nu ne trezim odata? Sa realizam ca asa nu mai merge si ca trebuie sa terminam noi sau se va termina cu noi...
Dar cum sa o facem?
Cum sa incepem?
Caree este solutia si cum am putea face schimbarea?
Aici,acum si foarte simplu. Scimbarea e in noi, alegerea e in mana noastra. Solutia suntem noi.
Putem fi buni,blanzi,calzi si altruisti, putem inceta sa mintim, sa inselam si sa ucidem, trebuie doar sa vrem...
...Daca vrem...

singur...

Suntem 6 miliarde de oameni pe pamant si totusi, interesant, cel mai adesea ne simtim atat de singuri...
Uneori te uiti in jurul tau, vezi zeci, sute sau poate mii de oameni,ii auzi vorbind,ii vezi respirand, simti mirosurile de parfum, stii ca exista si totusi tu esti singur.
Vorbeste cineva cu tine, il auzi dar vorbele lui nu trec dincolo de timpanul tau, parca e doar un radio vechi cu zumzetul caruia esti deja obisnuit.
Oamenii rad in jurul tau, povestesc, glumesc si totusi tu nu schitezi nimic,parca te-ai uita la televizor, la niste oameni departe care nu sunt parte din viata ta si pe care nu-i cunosti si n-ai sa-i cunosti niciodata.
...Suntem 6 miliarde de oameni pe pamant si totusi,interesant,cel mai adesea ma simt atat de singura...

vineri, 6 august 2010

apropo ingeri...


Am mai scris intr-un articol ca imi plac ingerii,pentru ca au aripi ca fluturii, pentru ca te ajuta sa crezi ca cineva tot timpul e acolo,pentru ca ne vad dar nu-i putem atinge...
Vita de vie are o piesa, "Un om cu o chitara" si refrenul ei:
in fiecare din noi
e un inger prea singur
ce-asteapta sa fie descoperit.
De multe ori adoarme
viseaza si singur nu e trezit.
Cred ca in fiecare si langa fiecare din noi e un inger.
De multe ori doarme,nu-l vedem de atatea rele sau pentru ca se ascunde de lumea din jur.
Cred ca ingerul e foarte timid,ii e frica sa nu-i franga cineva aripile asa ca prefera sa stea pitit in sufletul nostru si sa astepte momentul p[otrivit sa se trezeasca.
Oamenii sunt buni din nastere,vreau sa cred asta. Dumnezeu nu faureste nimic rau in lume...
Uneori renunta insa la aceasta bunatate,o iau pe o cale gresita,fac si spun lucruri rele. Dar cred ca ingerul e totusi acolo, nu pleaca nicaieri si asteapta o viata intreaga momentul propice sa intre in prim plan si sa spuna: "Sunt aici, sunt parte din tine, poti fi bun, poti fi angelic,trebuie doar sa vrei."
Sfatul meu pentru mine si totodata si celor ce simt la fel:
"cand ti-e cel mai greu, omule, atunci trezeste ingerul din tine,iarta,indura,priveste la cer si asteapta soarele si bataia inceata a aripilor vei simti adierea sperantei pe care credeai ca ai pierdut-o.
Lasa amarul si greul deoparte si lasa-te luat in bratele destinului,purtat de vant si de val ca praful de stele ceea ce si esti.
Lasa-te purtat si lasat in urma undeva, te vei opri si vei gasi un loc, un om sau o stare de bine.
Nu uita ca totul esti tu si oricat de trist ar fi fiecare zi are un maine cand exista sansa,speranta si culoare.
caci soarele rasare pentru noi,trebuie deci sa stim indiferent cati nori il acopera e tot acolo si da lumina zilei. Poate mai pala si mai frageda dar totusi lumina.
Ingerul din noi zambeste,asteapta sa i se deschida usa, sa iasa la iveala.
In imaginea unui inger, in clinchetul unui clopot de biserica, in zambetul unui copil,in culorile unui curcubeu esti tu...omule...acolo...aici...
...pentru totdeauna.

viata prin zambetul unui copil...


Ce interesanta e viata! In momentele de chin,de deziluzie si suferinta ce da Domnul? ti se intampla ceva amuzant sau placut.
Era o dupa amiaza sumbra,cer innorat,un suflet la fel. Tacuta si suferinda inima avea nevoie de timp,spatiu si liniste.
Mi-am luat ghiozdanul,o carte si muzica si am iesit in parc. Singura. Sa ma regasesc,sa stau pur si simplu.
Am zacut asa pe o banca cateva ore, am varsat niste lacrimi, am incercat in zadar sa uit,sa ma linistesc dar mai ales sa nu gandesc.
Siiiii, a inceput sa ploua... Am zis in sinea mea"nu se poate, colac peste pupaza sa ma mai si prinda ploaia. Nu-i destul ca ploua in sufletul meu, mai ploua si cerul peste mine"...vorba aia, Are you kiddin' me?
Am zis "nu plec",nu plec pana nu iese soarele. Am continuat sa stau pe banca in picaturile dese de ploaie, sa privesc rauletul ce curgea in fata mea si sa vad cum picaturile pe apa se fac tot mai rare.
Si am stat...
Siiiii....a trecut ploaia, a iesit soarele. Si am simtit ca merita sa astept...merita pentru ca iese soarele odata si odata.
Si atunci s-a intamplat cel mai bun moment din ziua aceea.
Pe banca din spatele meu apare un cuplu cu un ingeras blond de vreo 8-9 luni. Manamnca foarte concentrat din biscuite si nu se uita la nimeni.
Vroiam sa plec, si i-am aruncat o privire fugara si un mic zambet(nu m-am putut abtine deoarece ador copiii) iar el instantaneu a inceput sa rada spre mine. Un ras inocent si sincer cu gura pana la urechi...un ras vesel,fara griji spre un strain necajit si trist.
Radea si intindea manutele la mine,era bucuros pur si simplu.
Mama lui s-a intors, mi-a zis zambind ceva in germana,dar nu am inteles-o prea bine,atunci sotul ei mi-a zis in engleza: "Probabil ii sunteti foarte simpatica pentru ca deobicei nu face asa. Puteti sa va apropiati,nu ne deranjeaza."
M-am apropiat, m-am pus pup,i-am luat manuta,i-am zambit si in sinea mea ii spuneam "multumesc". A continuat sa rada si sa-mi faca cu mana.
Am plecat, am intors capul si el radea in continuare, mai apoi a reluat mancatul biscuitelui la fel de concentrat ca mai inainte.
Eu am plecat. Ceea ce a urmat sa traiesc in restul zilei a fost de cosmar. A fost greu dar a trecut,iar acum prefer sa vad soarele de dupa ploaie si zambetul acelui copil.
Doamne, de am putea noi oamenii rade din nou cu atata puritate si sinceritate. Pacat ca ne grabim sa ne maturizam si pierdem din noi exact ce e mai frumos.
Nu lasati sa piara copilul din voi si incercati sa vedeti viata nu doar prin ochii ci si prin zambetul unui copil.

just a night of august...

Am spus intr-o noapte o fraza: "Lasa-ma, daca vreau sa ma plimb,ma plimb si daca vreau sa ma arunc in fata trenului, o fac,nimeni nu imi spune ce sa fac."
Asta sunt eu la nervi... am spus-o ca sa subliniez ca sunt libera sa fac ce vreau nimeni nu ma poate opri,nicidecum pentru ca am gandit-o macar o secunda serios, cu toate ca persoana in cauza poate crede ca da.
Pentru toti cei care nu o cunosc, Reni e o fata care isi iubeste viata.
Da imi iubesc viata, mai presus de multe alte lucruri...un contrast ironic,un joc al destinului. Imi iubesc viata asa trista si nenorocita cum e:-)
Cred ca acolo unde se inchide o usa se deschide o fereastra undeva.
Cred ca trebuie sa astepti, sa speri continuu ca dupa tot dezastrul se face soare si Dumnezeu se intoarce cu fata spre tine.
Moartea nu e o solutie. Sau cel putin a alege moartea nu e o solutie....
O solutie e sa infrunti viata, sa lupti, sa te zbati si sa crezi...
...astea sunt solutii.
Moartea nu...e calea lasilor,calea celor ce nu mai au un Dumnezeu.
Cand auzeam sau aud de oameni care s-au sinucis nu simteam mila sau compasiune ci regret...un regret profund.
Regret pentru ca nu au avut pe nimeni sa-i incurajeze,regret ca nu au gasit niciunde alinare,regret ca valul de pe ochi le-a intunechat definitiv orice sansa de a gasi speranta,regret ca nu mai gaseau nici o mama, tata sau copil pentru care sa creada ca merita sa traiasca,regret pentru ca nu a fost macar un om, un singur om care in toata disperarea sa lupte pentru ei daca ei nu mai erau capabili sa o faca.
Dar eu nu sunt asa...
Eu sunt curioasa...
Curioasa de ziua de maine,de poimaine,de luna, de anul, de anii viitori,curioasa de copiii pe care inca nu-i am,de batranetea pe care sper sa o apuc,de primul nepot si curioasa de ultimele clipe, de pacea de a te sti trait si trecut prin toate...
...pana la capat.
Sunt curioasa pana la capat...de toate secundele care imi sunt date...
de toate...