amnezie...

Traim adesea cu o amnezie...o amnezie zilnica... o amnezie continua...o amnezie permanenta.
Uitam. Vrand, nevrand, fortat,obligat,cautand sau pur si simplu imbatranind.
Uitam...
Cel mai adesea vrem sa uitam, doar chiar atunci nu putem. Iar uneori nu vrem sa uitam, dar ni se intampla si ne fortam creierul sa-si aduca aminte o imagine si nu poate. Sau nu vrea...
Uneori cand moare cineva, dupa cativa ani incerci sa-ti aduci aminte de infatisarea lui si nu poti, il vezi in ceata, parca in departare, esti confuz si nesigur.
Iar acea clipa neagra din viata ta pe care ai vrea sa o stergi cu buretele iti ramane imprimata in amintiri ca literele sculptate in piatra ale tablitelor celor 10 porunci.
Amnezia...o stare fizica a omului caruia i s-a sters,uneori definitiv, o parte din viata,in unele cazuri nu stie cine e, cum il cheama, incotro se indreapta.
Atunci avem oare toti amnezie? Cel putin o data in viata? Caci multi am trecut prin sirul acesta de intrebari, multora ni s-a intamplat sa ne uitam pe noi insine.
O fi oare patologic? Ceva specific uman? Ceva adanc inradacinat in sinea noastra? Sau ne macina doar neincetat dintii timpului? Si in povestea noastra insrisa-e oare Uitarea?
Pecetluiti sa fim oare cu stampila unei uitari profunde? Vrem si nu putem, nu vrem si putem iar uneori vrem si putem...
As vrea sa pot uita cand vreau eu. Nu cand vrea timpul, nu cand nu mai doare oricum, nu peste o luna sau un an...
Acum...
Dar amnezia nu vine cand o astepti. vine brusc, dupa un soc, un impact, vine neasteptat si nepregatit...
Si nu cand vrem noi...
Dar vine...
...odata...