...nici aceste cuvinte nu sunt ale mele...
Dacă tot m-a luat valul citatelor din seriale, aceste cuvinte sunt motto-ul şi filosofia de viaţă ale lui Dr House, dar aceste cuvinte sunt spuse şi de Peyton la un moment dat.
E interesant gândul că oamenii mint mereu...oare cât şi când putem avea încredere în cei din jur? Şi oare cât şi când putem avea încredere în noi înşine?
Pentru că la urma urmei nu mint doar alţii, minţim şi noi şi uneori cel mai frumos ştim să ne minţim şi să ne amăgim pe noi înşine...
Eu mă consider un om extrem de sincer, poate chiar prea sincer,cred că n-am minţit niciodată pe nimeni care a contat cu adevărat şi n-am minţit niciodată în legătură cu un lucru foarte important, poate chiar şi când era mai bine dacă o făceam.
Nu cred în minciunile mărunte, cele de genul"e mai bine dacă nu-i spun, măcar nu suferă"...dintotdeauna am preferat adevărul poate crud şi dureros...
Uneori însă toţi minţim, ca să ne liniştim pe noi, să-i liniştim pe ceilalţi, sau pur şi simplu când simţim că adevărul oricum nu-şi are rostul.
Dar cel mai adesea ne minţim pe noi, când nu vedem lucrurile evidente şi ne ascundem după deget, când refuzăm să credem realitatea şi preferăm să ne creăm o realitate personală care nici nu doare şi nici nu se dărâmă ca cea exterioară...
Oare chiar toţi oamenii mint?
Nu cred, sau cel puţin nu cred că o fac conştient...
La urma urmei încrederea de aceea e încredere pentru că nu e bazată pe certitudine.
Şi ce ar mai fi viaţa fără încredere?
miercuri, 28 ianuarie 2009
people always leave...
...nu o spun eu. Cuvintele aparţin unuia din personajele principale din serialul One tree hill, Peyton Sawyer.
Peyton are această teorie cum că oamenii pleacă mereu, nimeni nu rămâne pentru totdeauna şi îi este în permanenţă frică să se ataşeze de oameni pentru că o îngrozeşte gândul că aceştia vor pleca.
Undeva nu e singura...
Din păcate nu mă pot lăuda cu prea multă stabilitate în viaţa mea, au fost foarte puţini oameni în care am crezut că vor rămâne...pentru totdeauna...dar n-au rămas.
Azi dacă stau şi mă gândesc bine există câţiva oameni pe care sper să nu-i pierd niciodată,nu mai e aceeaşi certitudine, doar o speranţă puternică şi hotărârea mea de a nu înceta să cred în oameni.
Nu spun că mi-e frică, dar mă sperie gândul că mă pot ataşa de cineva într-atât încât să pot vărsa o lacrimă dacă dispare.
Nu vorbesc de relaţii, căci alea rareori sunt durabile, şi mai rar eterne, vorbesc în special de prietenii şi de oameni pe care să mă pot baza.
Nu mă plâng că nu există, sunt doar puţini.
People always leave...
...undeva e adevărat, oameni vin şi pleacă din viaţa noastră, uneori parcă sufletul omului ar fi Gara de Nord în care trenurile staţionează uneori mai mult, uneori mai puţin dar în final toate pleacă.
Un lucru bun în Gara de Nord e că niciodată nu doarme, zi şi noapte e aglomeraţie şi când un tren pleacă altul vine...Aşa e şi viaţa noastră, deobicei cănd cineva pleacă, de undeva din senin apare altcineva care cu toate că nu poate înlocui omul plecat, măcar poate umple golul lăsat în urmă de acesta.
Cred totuşi că la urma urmei există măcar un om, măcar un singur tren care să staţioneze în gara sufletului nostru pentru totdeauna...
...şi pentru acel singur suflet merită să aştepţi.
Peyton are această teorie cum că oamenii pleacă mereu, nimeni nu rămâne pentru totdeauna şi îi este în permanenţă frică să se ataşeze de oameni pentru că o îngrozeşte gândul că aceştia vor pleca.
Undeva nu e singura...
Din păcate nu mă pot lăuda cu prea multă stabilitate în viaţa mea, au fost foarte puţini oameni în care am crezut că vor rămâne...pentru totdeauna...dar n-au rămas.
Azi dacă stau şi mă gândesc bine există câţiva oameni pe care sper să nu-i pierd niciodată,nu mai e aceeaşi certitudine, doar o speranţă puternică şi hotărârea mea de a nu înceta să cred în oameni.
Nu spun că mi-e frică, dar mă sperie gândul că mă pot ataşa de cineva într-atât încât să pot vărsa o lacrimă dacă dispare.
Nu vorbesc de relaţii, căci alea rareori sunt durabile, şi mai rar eterne, vorbesc în special de prietenii şi de oameni pe care să mă pot baza.
Nu mă plâng că nu există, sunt doar puţini.
People always leave...
...undeva e adevărat, oameni vin şi pleacă din viaţa noastră, uneori parcă sufletul omului ar fi Gara de Nord în care trenurile staţionează uneori mai mult, uneori mai puţin dar în final toate pleacă.
Un lucru bun în Gara de Nord e că niciodată nu doarme, zi şi noapte e aglomeraţie şi când un tren pleacă altul vine...Aşa e şi viaţa noastră, deobicei cănd cineva pleacă, de undeva din senin apare altcineva care cu toate că nu poate înlocui omul plecat, măcar poate umple golul lăsat în urmă de acesta.
Cred totuşi că la urma urmei există măcar un om, măcar un singur tren care să staţioneze în gara sufletului nostru pentru totdeauna...
...şi pentru acel singur suflet merită să aştepţi.
Illegitimi non carborundum
Prima dată am auzit expresia asta la Miami Inc., deorece o tipă a cerut un tatuaj cu aceste cuvinte. Înseamnă ceva de genu: nu-i lăsa pe cei nedrepţi să te umilească(să te calce în picioare)...nu am găsit o traducere mai exactă dar ideea oricum e aceeaşi.
Aceste cuvinte sunt un sfat pentru toţi cei care se lasă uşor oprimaţi, care apleacă uşor capul în faţa celor cărora n-ar trebui...este un sfat pentru cei puţini dar buni, care însă sunt tot mai des umiliţi şi desconsideraţi de cei mulţi şi proşti.
Sincer pe mine nu mă mai surprinde prostia umană...DELOC... mă miră însă cum oamenii mult mai inteligenţi ajung să fie priviţi de sus de parcă ei ar reprezenta clasa de jos.
Ştiu cantitativ, intelectul e în minoritate faţă de prostie...dar totuşi...nu ar trebui să rămână lucrurile aşa.
Problema e că oamenii mai deştepţi cu o secundă decât "ăilalţi" consideră o pierdere de timp şi o înjosire inutilă să intre în discuţie cu "ăilalţi" şi preferă să tacă din gură, dându-le la "ăilalţi" ideea că ei au dreptate.
De exemplu cât de inutil e să încerci să discuţi cu un manelist despre muzica bună, sau să-l convingi că nu Guţă a inventat muzica...absolut imposibil.
Sau să încerci să-i explici unui astfel de specimen ce e o carte şi pentru ce s-a inventat ea...
Şi în astfel de situaţii omul mai deştept se dă bătut şi tace din gură, pentru că altfel s-ar confrunta cu răspunsuri din ce în ce mai stupide de care i-ar veni să fugă în lume...aşa că el tace şi în sinea sa se roagă pentru momentul când se va termina "conversaţia".
Însă nu tot timpul ar trebui să se lase uneori ar trebui să ridice vocea şi cu toate că adesea nu are nici un rost măcar pentru satisfacţia personală ar trebui să-şi apere viziunea şi interesele.
Pentru cei puţini: never give up!
Aceste cuvinte sunt un sfat pentru toţi cei care se lasă uşor oprimaţi, care apleacă uşor capul în faţa celor cărora n-ar trebui...este un sfat pentru cei puţini dar buni, care însă sunt tot mai des umiliţi şi desconsideraţi de cei mulţi şi proşti.
Sincer pe mine nu mă mai surprinde prostia umană...DELOC... mă miră însă cum oamenii mult mai inteligenţi ajung să fie priviţi de sus de parcă ei ar reprezenta clasa de jos.
Ştiu cantitativ, intelectul e în minoritate faţă de prostie...dar totuşi...nu ar trebui să rămână lucrurile aşa.
Problema e că oamenii mai deştepţi cu o secundă decât "ăilalţi" consideră o pierdere de timp şi o înjosire inutilă să intre în discuţie cu "ăilalţi" şi preferă să tacă din gură, dându-le la "ăilalţi" ideea că ei au dreptate.
De exemplu cât de inutil e să încerci să discuţi cu un manelist despre muzica bună, sau să-l convingi că nu Guţă a inventat muzica...absolut imposibil.
Sau să încerci să-i explici unui astfel de specimen ce e o carte şi pentru ce s-a inventat ea...
Şi în astfel de situaţii omul mai deştept se dă bătut şi tace din gură, pentru că altfel s-ar confrunta cu răspunsuri din ce în ce mai stupide de care i-ar veni să fugă în lume...aşa că el tace şi în sinea sa se roagă pentru momentul când se va termina "conversaţia".
Însă nu tot timpul ar trebui să se lase uneori ar trebui să ridice vocea şi cu toate că adesea nu are nici un rost măcar pentru satisfacţia personală ar trebui să-şi apere viziunea şi interesele.
Pentru cei puţini: never give up!
sâmbătă, 17 ianuarie 2009
stânca sufletului meu...
Ieri veni vorba cumva într-o discuţie de Sfântul Augustin legat de teoria lui despre timp: trecutul nu mai este, viitorul încă nu este, iar prezentul nu este decât un mic punct de trecere a trecutului în viitor...
Şi din ideea asta mi-am adus aminte că am citi undeva un citat foarte frumos de la el şi azi l-am căutat...
"Învaţă să îţi scrii durerile pe nisip şi bucuriile pe stâncă."
E o idee atât de simplă încât efectiv această concizie surprinde. E un sfat atât de sincer şi bun în aşa puţine cuvinte...
Omule! lasă tot ce e dureros să treacă, învinge tristeţea şi supărarea, lasă vântul uitării să le ia, iar tot ceea ce e frumos, valoros şi tot ceea ce merită păstrează-le într-un loc durabil, indestructibil şi etern...
Când aud de stânci îmi aduc instantaneu şi involuntar aminte de oraşul antic Petra construit în întregime în piatră, un oraş aparent etern, pe care până acum nimic nu l-a putut distruge...
Cumva ar trebui şi noi să clădim o Petra în inimi şi să nu lăsăm dinţii timpului să macine neîncetat din bucuriile vieţii noastre.
Şi din ideea asta mi-am adus aminte că am citi undeva un citat foarte frumos de la el şi azi l-am căutat...
"Învaţă să îţi scrii durerile pe nisip şi bucuriile pe stâncă."
E o idee atât de simplă încât efectiv această concizie surprinde. E un sfat atât de sincer şi bun în aşa puţine cuvinte...
Omule! lasă tot ce e dureros să treacă, învinge tristeţea şi supărarea, lasă vântul uitării să le ia, iar tot ceea ce e frumos, valoros şi tot ceea ce merită păstrează-le într-un loc durabil, indestructibil şi etern...
Când aud de stânci îmi aduc instantaneu şi involuntar aminte de oraşul antic Petra construit în întregime în piatră, un oraş aparent etern, pe care până acum nimic nu l-a putut distruge...
Cumva ar trebui şi noi să clădim o Petra în inimi şi să nu lăsăm dinţii timpului să macine neîncetat din bucuriile vieţii noastre.
marți, 13 ianuarie 2009
Dreptul la timp...
Dreptul la timp
Nichita Stănescu
Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad inainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.
joi, 8 ianuarie 2009
despre o mână de oameni...
2000: Clasa a IX-a B: o grămadă de puşti se adună în curtea şcolii, se uită unii la alţii ca la extratereştrii, formează clicuri cu cei pe care îi cunosc şi privesc cu groază la următorii 4 ani în care vor fi nevoiţi să-şi petreacă jumătate din viaţă împreună.
Şi nu că nu ne-ar fi astea de ajuns, dira ne mută în bancă băiat cu fată. Ferească-mă Dumnezeu! Cine cum a avut noroc, unii au avut noroc cu note mai mari mulţumită colegului de bancă, alţii au constatat că în ciuda cantităţii impresionante de sandwich-uri aduse de acasă în pauza de masă abia au ce să mănânce...fiecare cu ce a nimerit...
2001 şi 2002: Clasa a X-a B şi Clasa a XI-a B: trec repede, clasa nu se încheagă dar se formează clasicele bisericuţe din prieteni, puştii se tolerează, dar divergenţele sunt permanente... Sunt în egală măsură şi momente absolut amuzante şi momente tensionate. Puştii sunt cunoscuţi pentru "spiritul lor de echipă", nu există nici măcar un caz în care toţi să spună da sau toţi să spună nu...
Aaaaa nici în vis aşa ceva, unu/una trebuie să fie tot timpul împotrivă...
2003: Clasa a XII-a B: se simte deja vântul schimbării, se observă deja că au trecut anii şi se termină liceul. Evident puştii nu s-au schimbat cu totul, nu reuşesc nici acum să se hotărască unde să-şi facă pozele, ce să poarte la festivitate, ce să facă după: bachet sau excursie(şi ca deobicei cad între scaune şi nu mai fac nimic, dar totuşi măcar de un chef le iese:-)...
Ca deobicei habar n-au cine cu cine votează...
2004:Sfârşitul Clasei a XII-a B: cumva lucrurile se aşează, mai mult sau mai puţin bine şi în ultima zi în curtea şcolii în cele 40 de grade puştii scapă o lacrimă şi realizează că s-a terminat.
Ultima oră de dirigenţie şi atunci toată lumea îşi aminteşte ceva...
Unde s-au ascuns acele întâmplări în cei 4 ani? Unde au fost acele momente? Habar n-am... Dar toţi ştim că s-a terminat.
2009: Fosta promoţie 2000-2004: nişte adulţi(mai mult sau mai puţin) stau la o masă,13 dintre ei şi dira. Zâmbăreţi, bucuroşi, majoritatea cu facultăţi terminate, cu joburi, sau cel puţin cu una dintre ele:-)
Parcă nu-s mai aceiaşi puşti, dar totuşi.
Când începe şirul amintirilor sunt aceiaşi copii...dar parcă un pic mai mari, mai deştepţi, mai toleranţi, mai buni.
Parcă nu mai există atât de evident acea ruptură.
Când eram mici adulţii ne întrebau ce o să fim când o să fim mari? Le spuneam tot felul de aberaţii: poliţist, astronaut, balerină...
Acum că suntem mari şi tot nu prea ştim, un lucru e clar măcar: vrem să fim oameni care să aibă multe amintiri...
...sau cel puţin eu.
Ştiţi vorba aia cu un pas mic pentru om un pas mare pentru omenire...
Aşa ceva s-a întâmplat pe 2 ianuarie 2009, am depănat nişte amintiri, am vorbit despre nişte planuri şi vise şi am făcut un pas mare pe drumul lung al amintirilor.
Şi nu că nu ne-ar fi astea de ajuns, dira ne mută în bancă băiat cu fată. Ferească-mă Dumnezeu! Cine cum a avut noroc, unii au avut noroc cu note mai mari mulţumită colegului de bancă, alţii au constatat că în ciuda cantităţii impresionante de sandwich-uri aduse de acasă în pauza de masă abia au ce să mănânce...fiecare cu ce a nimerit...
2001 şi 2002: Clasa a X-a B şi Clasa a XI-a B: trec repede, clasa nu se încheagă dar se formează clasicele bisericuţe din prieteni, puştii se tolerează, dar divergenţele sunt permanente... Sunt în egală măsură şi momente absolut amuzante şi momente tensionate. Puştii sunt cunoscuţi pentru "spiritul lor de echipă", nu există nici măcar un caz în care toţi să spună da sau toţi să spună nu...
Aaaaa nici în vis aşa ceva, unu/una trebuie să fie tot timpul împotrivă...
2003: Clasa a XII-a B: se simte deja vântul schimbării, se observă deja că au trecut anii şi se termină liceul. Evident puştii nu s-au schimbat cu totul, nu reuşesc nici acum să se hotărască unde să-şi facă pozele, ce să poarte la festivitate, ce să facă după: bachet sau excursie(şi ca deobicei cad între scaune şi nu mai fac nimic, dar totuşi măcar de un chef le iese:-)...
Ca deobicei habar n-au cine cu cine votează...
2004:Sfârşitul Clasei a XII-a B: cumva lucrurile se aşează, mai mult sau mai puţin bine şi în ultima zi în curtea şcolii în cele 40 de grade puştii scapă o lacrimă şi realizează că s-a terminat.
Ultima oră de dirigenţie şi atunci toată lumea îşi aminteşte ceva...
Unde s-au ascuns acele întâmplări în cei 4 ani? Unde au fost acele momente? Habar n-am... Dar toţi ştim că s-a terminat.
2009: Fosta promoţie 2000-2004: nişte adulţi(mai mult sau mai puţin) stau la o masă,13 dintre ei şi dira. Zâmbăreţi, bucuroşi, majoritatea cu facultăţi terminate, cu joburi, sau cel puţin cu una dintre ele:-)
Parcă nu-s mai aceiaşi puşti, dar totuşi.
Când începe şirul amintirilor sunt aceiaşi copii...dar parcă un pic mai mari, mai deştepţi, mai toleranţi, mai buni.
Parcă nu mai există atât de evident acea ruptură.
Când eram mici adulţii ne întrebau ce o să fim când o să fim mari? Le spuneam tot felul de aberaţii: poliţist, astronaut, balerină...
Acum că suntem mari şi tot nu prea ştim, un lucru e clar măcar: vrem să fim oameni care să aibă multe amintiri...
...sau cel puţin eu.
Ştiţi vorba aia cu un pas mic pentru om un pas mare pentru omenire...
Aşa ceva s-a întâmplat pe 2 ianuarie 2009, am depănat nişte amintiri, am vorbit despre nişte planuri şi vise şi am făcut un pas mare pe drumul lung al amintirilor.
...n-am idee de titlu...
De câteva zile încoace mă tot gândesc că ar trebui să scriu ceva pe blog... dar oare ce?
Când sunt tristă, sau am probleme, când sufăr sau sunt nostalgică, când cad pe scări sau îmi tai piciorul în bucăţi tot timpul am subiecte...
În ultimele zile însă nu mi se întâmplă nimic...negativ iar despre fericire parcă nu ai ce să scrii aşa mult.
Până acum anul acesta(si trebuie să vă spun că am o fixaţie cu numerele impare-nu le suport de nici o culoare) a decurs destul de bine.
Însă ce roz ar fi viaţa dacă omul ar putea să prezică un an întreg pe baza primelor 8 zile:-)
Dar totuşi cu toate că opmismul la mine creşte pe gard trebuie să recunosc că nici anul acesta nu voi fi scutită de şuturi în cur, dar diferenţa e că anul acesta deja am dezvoltat o imunitate pentru astfel de "tratamente".
Concluzia: fericirea nu e subiect de blog...
Însă dacă starea mea se menţine atunci n-o să am încotro şi va trebui să-mi reprofilez blogul un pic.
Bine nu se pune problema ca fundalul să devină de pe o zi pe alta roz...
Şi nici eu nu m-am schimbat deloc. În continuare sunt şomeră, port negru, ascult rock, mă uit la o mie de filme... într-un cuvânt nu prea am viaţă dar măcar pot să spun că zâmbetul acela schilod care mi s-a fixat pe faţă nu se lasă prea uşor şters...
...şi să sperăm să nici nu se lase:-)
Când sunt tristă, sau am probleme, când sufăr sau sunt nostalgică, când cad pe scări sau îmi tai piciorul în bucăţi tot timpul am subiecte...
În ultimele zile însă nu mi se întâmplă nimic...negativ iar despre fericire parcă nu ai ce să scrii aşa mult.
Până acum anul acesta(si trebuie să vă spun că am o fixaţie cu numerele impare-nu le suport de nici o culoare) a decurs destul de bine.
Însă ce roz ar fi viaţa dacă omul ar putea să prezică un an întreg pe baza primelor 8 zile:-)
Dar totuşi cu toate că opmismul la mine creşte pe gard trebuie să recunosc că nici anul acesta nu voi fi scutită de şuturi în cur, dar diferenţa e că anul acesta deja am dezvoltat o imunitate pentru astfel de "tratamente".
Concluzia: fericirea nu e subiect de blog...
Însă dacă starea mea se menţine atunci n-o să am încotro şi va trebui să-mi reprofilez blogul un pic.
Bine nu se pune problema ca fundalul să devină de pe o zi pe alta roz...
Şi nici eu nu m-am schimbat deloc. În continuare sunt şomeră, port negru, ascult rock, mă uit la o mie de filme... într-un cuvânt nu prea am viaţă dar măcar pot să spun că zâmbetul acela schilod care mi s-a fixat pe faţă nu se lasă prea uşor şters...
...şi să sperăm să nici nu se lase:-)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
