urme...

Am vorbit cu cineva foarte drag despre un lucru interesant si fara sa-mi dau seama am realizat un lucru foarte profund.
Am vorbit despre amintiri si despre locul pe care il ocupa oamenii in viata noastra si despre cum pot inlocui unii oameni pe altii
Raspunsul e simplu... NICICUM...
Locul pe care il ocupa un om in inimea mea e ca un contur de creion in jurul unei maini. Daca suprapui o alta mana niciodata locul nu va fi perfect umplut. Mana va fi ori mai mare ori mai mica decat urma.
Daca mana e mai mare acopera golul. Golul e tot acolo dar nu-l vedem. E invizibil pana mana e deasupra.
Daca mana e mai mica, e inutila deoarece cade in golul lasat si e inghitita de urma anterioara.
Oamenii pe care ii pierdem isi lasa urma pentru totdeauna,o urma imposibil de sters sau de umplut.
NICIODATA.
Speranta e sa vina un om cu o mana mai mare si sa acopere golul,sa inchida rana si sa ramana acolo pentru totdeauna caci daca mana mai mare dispare, creionul deseneaza o urma si mai mare, un gol si mai mare se naste...un gol si mai greu de acoperit.
De umplut e imposibil, de acoperit e "doar" dificil...
...dar din ce in ce mai dificil.

smile! tomorrow can be worse...

Ca de obicei viata tine neaparat sa-mi arate ca nu eu decid si ca Ea oricum face ce vrea. Am avut un momente (in realitate mai multe) cand mi-am zis ca sunt blestemata. Pe bune. Bine, acum mi-a trecut, acum cred doar ca sunt ghinionista si ca traiesc momentan pe partea intunecata a planetei.
Dar sa ma explic...
Vin in 5 sepembrie la Paris, orasul iubirii, romantic si boem...BLA BLA BLA si am parte de toate ghinionele posibile....o familie neprietenoasa, un copil scos din Supernanny, o scorpie de mama care e gravida si sta mai tot timpul acasa,pe capul meu lagandu-se de orice miscare pe care o fac.
Pana aici nimic nou sub soare ca astea le-am scris deja si aici nu prea s-a schimbat nimic.
Dar intre timp mi s-a stricat telefonul in care am avut cartela franceza, celalalt merge doar pe orange, deci am fost nevoita sa-mi iau altul,bineinteles chiar cand nu mai aveam bani.
Cer avans,imi iau telefon,incep sa sper ca luna asta va fi mai buna...
Cand incep sa ametesc.Pe bune...
Noaptea nu ma pot intoarce fara sa nu ma ia toate ametelile din lume...zici ca acum m-ai scos din masina de spalat cu 1400 de rotatii pe minut.
Imi zic:What the f...?, tensiune ok, de mancat mananc,ma gandesc eu ca poate e lipsa de calciu. Dau o caruta de bani pe calciu si pe vitamine...nimic...tot ametesc...
Trece o saptamana si e tot mai rau,nu mai pot merge drept,zici ca-s beata. Si nu e betia funny.
In final am ajuns la medic,imi spune ca am o problema cu urechea interna (care raspunde de echilibru) si imi da tratament.Supeeeer!
Iar o caruta de bani pentru ca eu n-am asigurare,platesc tot si consultatie si medicamente.
Dar macar acumnu mai ametesc.
Si teoretic trec prin toate astea cu calm, pentru ca magnesiul+b6 pe care il iau alaturi calciu (automedicatia mea inutila) ar trebui sa ma ajute cu nervii.
Nu stiu daca magnesiul ma ajuta sau pur si simplu caracterul, sau deja impacarea cu rahatele din chestia asta numita viata, dar dupa cateva zile super aiurea reusesc sa rad iar de ametita de mine (de data asta la propriu) si de toate nenorocirile prin care trec.
Astept cu nerabdare(pe naiba!) ce urmeaza.
Nu stiu ce ar mai putea sa ma mire...
Ba stiu!
SA NU SE INTAMPLE NIMIC!

Imi plac(e)...

...NEGRUL pentru ca merge cu orice culoare, se acomodeaza, tolereaza si este tolerat...pentru ca nu pentru toata lumea spune acelasi lucru, nu toata lumea il iubeste dar mai toata lumea il poarta...pentru ca pentru unii simbolizeaza moarte pentru altii nu simbolizeaza nimic....pentru ca ascunde defecte si te pierde in multime, sau din contra intr-o multime colorata te scoate in evidenta...pentru ca e gratios, decent, rafinat, clasic...pentru ca e mereu prezent, nou si vechi.
...CASELE CU MULTE FERESTRE pentru ca imi place lumina, pentru ca e nevoie de lumina in lumea noastra intunecata...pentru ca ferestrele lasa sa intre si sa se strecoare in afara imagini, zgomote, mirosuri...pentru ca sunt o punte de legatura intre interior si exterior... pentru ca izoleaza...pentru ca avem control asupra lor, le putem deschide si inchide cand si cum vrem.
...HUSKY pentru ca sunt caini cu privirea trista si melancolica...pentru ca au ochii albastrii, de gheata...pentru ca par sa planga ...pentru ca au ceva salbatic in toata domesticitatea lor...pentru ca exprima totul cu ochii fara sa poata spune nimic... pentru ca ma duc cu gandul la aurora boreala.
...ROCKUL pentru ca e uman, e instrumental, e direct, e transant, e tare, e puternic, e eliberator...pentru ca spune multe...pentru ca poate apropia oameni dar si genera mii de dispute...pentru ca naste mici revolutii...pentru ca dai din cap chiar daca nu esti de acord cu ideea...pentru ca multi il urasc...pentru ca nu tot timpul e la moda.
...SA CITESC pentru ca nu ma mai simt asa de singura...pentru ca ceea ce traiesc vad ca adesea cineva le-a trait deja sau le-a imaginat traite...pentru ca personajul are parte de happy ending-ul pe care mi-l doresc sau drama pe care ma bucur ca n-o am...pentru ca educa fara sa-mi dau seama...pentru ca visez fara sa dorm...pentru ca e negru pe alb...pentru ca e scris de mana dar cu sufletul.
...SA CRED IN PURGATORIU pentru ca ma ajuta sa-mi iert greseli...pentru ca nu e totul alb sau negru...pentru ca nu e totul bun sau rau...pentru ca exista cale de mijloc...pentru ca nu toate pacatele sunt impardonabile...pentru ca exista iertare si cainta...pentru ca prin suferinta te poti rascumpara...pentru ca Dumnezeu iarta si da o a doua sansa...pentru ca pentru a ajunge in rai unii merg pe o alta cale dar destinatia e aceeasi.
...SA SPUN ADEVARUL pentru ca urasc sa mint...pentru ca nu-mi place sa fiu nevoita sa gandesc prea mult inainte sa raspund...pentru ca e mai dificil si mai dureros dar mai eficace si mai demn de admiratie...pentru ca e mai greu de digerat dar aduce mai mari aporturi pozitive...pentru ca e primul lucru care imi vine in minte...
...CASA ACEEA CU CEI DOI PLATANI IN FATA pentru ca are ceva mitic,parca ar avea inca trecutul in ea...pentru ca se va prabusi curand..pentru ca e parasita cu lacat pe poarta ei mare...pentru ca acei copaci au trait si vazut multe...pentru ca are un aer rece si distinct cu toate ca a fost probabil candva calda si primitoare...pentru ca toamna aleea plina de frunze pare scoasa dintr-o poveste.
...TATUAJELE pentru ca exprima ceva...pentru ca simbolizeaza ceva...pentru ca ne explica un pic celor ce stiu sa decodifice mesajul sau cel putin sunt curiosi sa intrebe...pentru ca mi-as dori mai multe dar n-am bani sa-mi fac.
...EPOCA HIPPY pentru ca totul parea frumos...pentru ca lumea facea o revolutie silentiosa...pentru ca if we would "make love not war" lumea ar fi un loc mai bun...pentru ca oamenii se iubeau liber, cantau la chitara sub cerul liber,se imbracau aiurea, erau fericiti...pentru ca apartineau de ceva...pentru ca au lasat ceva in urma.
...OAMENII CARE SUNT ALTFEL pentru ca pot fi ciudati, diferiti...pentru ca fac un pas pe care multi nu au curaj sa-l faca...pentru ca ciudat nu e sinonim cu rau si diferit nu inseamna idiot,iar curaj nu e doar a lupta in razboi...pentru ca nu e usor dar merita.
...SA PORT GHIOZDAN pentru ca e confortabil,incapator...pentru ca tot timpul am la mine tot ceea ce imi trebuie...pentrui ca si cand e senin am umbrela la mine...pentru ca nu e "chic" si nu e la moda.
...DOI BARBATI CARE SE TIN DE MANA PE STRADA pentru ca au curajul sa fie ei insisi chiar daca lumea nu ii accepta...pentru ca nu se ascund dupa deget si nu se mint nici pe ei si nu-i mint nici pe altii...pentru ca se respecta si vor sa fie respectati...pentru ca sunt oameni ca toti ceilalti...pentru ca exista chiar daca lumea inchide ochii si se face ca nu...pentru ca iubirea nu e conditionata de culoare,sex,varsta,religie, sau orice alta aparenta.
...SA-MI FAC PLANURI chiar daca nu-mi ies niciodata pentru ca ma tin in miscare, ma motiveaza si ma imping inainte...pentru ca imi place sa visez si sa respir viitorul chiar daca e invizibil si intangibil...pentru ca umple golul prezentului si deschide usi inchise cu cheia...pentru ca toti avem o cheie care poate nu deschide usa dar macar am ceva.
...SA INVAT pentru ca ma simt tot timpul proasta in comparatie cu oamenii pe care ii admir...pentru ca niciodata nu stii suficient...pentru ca niciodata nu esti destul de batran...pentru ca poti fi tocilar in ochii altora dar totusi fericit...pentru ca tot timpul exista noutate...pentru ca nu exista biblioteca pe care sa o termini de studiat...pentru ca tot timpul vor exista secrete si semne de intrebare...pentru ca fiecare zi e zi de scoala in viata...pentru ca intotdeauna vreau mai mult...pentru ca sunt praf in univers si niciodata nu voi fi mai mult dar macar ma straduiesc.
...SA FAC COLAGE pentru ca umplu pereti goi cu cartoane,poze,flori si frunze presate...pentru ca nu am talent sa pictez sau sa sculptez dar incerc sa ma manifest cumva...pentrtu ca vreau sa ma inconjor cu ceva personal.
...CITATELE pentru ca "tot ceea ce spui cineva a spus-o deja mai bine"...pentru ca adesea rezuma in cateva cuvinte intregi filosofii de viata...pentru ca sunt inchise in simple cuvinte suflete demult plecate...pentru ca unele iti raman in gand toata viata.
...BACOVIA pentru ca e sumbru, rece, palid, dureros, melancolic, rigid, aspru, morbid, negative, pesimist...pentru ca e in antiteza cu tot ceea ce sunt eu...pentru ca imi deschide orizontul...pentru ca e altfel...pentru ca e negru intr-o lume gri...pentru ca ploua mult si exista cimitire...pentru ca nici o culoare nu e vesela.
...IMPRESIONISMUL pentru ca e la granita dintre arta clasica si moderna...pentru ca spune multe prin imagine dar lasa loc si impresiei si parerii...pentru ca nu e atat de abstracta si absurda ca si arta moderna...pentru ca un artist ca Van Gogh a innebunit dar a ramas un geniu...pentru ca artisti de milioane nu au reusit sa vanda nici macar o pictura in viata lor...
...INGERII pentru ca au aripi...pentru ca nu au sex...pentru ca exista mereu cineva langa noi...pentru ca ne asteapta cineva dincolo si pentru ca vine cineva cu noi in tunel...pentru ca sunt invizibili dar ne vad...pentru ca imi imaginez cat rad de prostiile noastre si cat pot plange cand plangem noi...pentru ca cineva ne tine de mana fara sa ne dam seama...pentru ca sunt tot timpul acolo,unde si cand trebuie...pentru ca nu-i putem atinge...
...ARGINTUL pentru ca nu e atat de snob ca si aurul...pentru ca e nu e atat de pretentios...pentru ca nu e atat de scump...pentru ca prea putini il dau la amanet.
...SA DAU SFATURI pentru ca nu-l ajut doar pe celalalt ma ajut pe mine...pentru ca ma face sa ma simt mai bun...pentru ca am ajuns sa cred ca pot sa o fac...pentru ca daca dai un sfat dai o parte din tine, din ceea ce ai trait si invatat.
...FLUTURII pentru ca sunt frumosi...pentru ca ceva urat se transforma in ceva minunat...pentru ca sunt de mii de feluri...pentru ca pot zbura si se pot aseza pe o floare...pentru ca sunt liberi...pentru ca traiesc putin dar frumos...pentru ca sunt fini,gratiosi si au o aliura de vis...pentru ca zanele si ingerii seamana cu fluturi doar ca fluturii ii vedem si sunt singurii care stim sigur ca exista.
...SA CITESC PRINTRE RANDURI pentru ca uneori spun mai multe decat randurile in sine.
Faceti si voi la fel cu articolul acesta extrem de lung, aparent haotic si fara nici o coerenta...pentru ca tot ce iubim ne caracterizeaza cumva si ascunde o latura a firii,a personalitatii noastre.

By me...

A trecut ceva timp de cand am scris versurile acestea. Le-am lasat uitate ca semn de carte intr-un roman de James Joyce si azi cand am deschis cartea(caci am adus mai multe carti cu mine) le-am gasit.
Nu sunt un poet innascut dar zambind am realizat ca starea mea de spirit e aceeasi cu cea pe care am avut-o atunci cand le-am scris. Interesant...

Caravana migratoare,
Sufletul meu.
intr-un desert, un colt de lume
agatat de-un vis anume,
Visez murind si mor visand.
Mor...

Mor dormind in pat de vise,
Calea mea,
Apare greu se stinge usor
uitat de ingeri si de demoni
Exist pierand, pier existand.
Exist...

Exist in van,fara de rost,
Viata mea,
distrusa-ncet de mii de farse,
cenu le-am inteles nicicand.
Plang zambind,zambesc plangand.
Plang...

plang profund calita de viata,
Lumea mea,
complicata in simplicitate,
fascinanta prin indurerare
Ma regasesc pierzandu-ma,ma pierd regasindu-ma.
Ma pierd...

Ma pierd in ganduri si-n iluzii,
Ruga mea,
Ecoul strigatelor triste
catre cerul nepasator deasupra.
Sper murind si mor sperand.
Sper...

Nemurire in moarte...

Sa schimb putin subiectul si sa nu mai scriu atat despre mine.
Intr-o seara am vazut un documentar foarte interesant pe unul din posturile franceze(nu ca as prinde si altceva).
Documentarul era despre unul din cele mai faimoase cimitiruri din Paris: "Cimitiere de Pere-Lachaise", cimitir care gazduieste trupurile si amintirea a mai multe personalitati: Honoré de Balzac, Maria Callas, Jean de La Fontaine, Jim Morrison( solistul The doors), Camille Pissarro, Molière, Marcel Proust, Gioachino Rossini, Oscar Wilde, Edit Piaf si compozitorul roman George Enescu,etc.
Ideea nu era sa prezinte doar un cimitir ci relatia omului cu arta, sa ne explice ca amintirea omului creator persista in ciuda mortii.
Mormintele artistilor sunt ingrijite de oameni de rand(prin asta vreau sa spun ca nu de rude sau urmasi), de oameni care sunt indragostiti de arta lor si care din admiratie si respect au decis sa nu-i lase uitarii.
mormintele sunt doar urme palpabile, sunt o punte intre viu si mort. Deoarece moartea nu o putem atinge si spiritele nu le putem vedea legatura o face o bucata de pamant si o cruce sau o statuie de piatra sau marmura.
E ceea ce putem atinge, locul unde ne putem aseza unde putem vorbi. E locul care ne ramane sa punem o floare sau o lumanare sau in alte culturi o piatra-semn al faptului ca nu am uitat si ca amintirea chiar daca paleste putin, nu piere niciodata.
Arta e nemuritoare indiferent de ce tip de arta vorbim.Oamenii creatori de arta nu mor niciodata.
Amintirea lor ramane vie secole si tot timpul va exista cel putin un om care sa-i iubeasca, sa-i admiresi sa-si aminteasca de ei.
Unii sunt artisti mai mici- o mama care da nastere unui copil va trai in amintirea acestuia chiar daca moare insa aceasta amintire va pieri odata cu schimbarile de generatie- altii sunt artisti mai mari- care au dat nastere unor "urmasi"ce le asigura o existenta eterna, sau cel putin foarte durabila.
Asta e nemurirea...Arta e nemurire...
...nemurire in moarte.

the bright side of the moon

Ca sa fie si ceva bun in lucrurile cele mai negre, distanta asta a reusit sa ma apropie de mama mea.
In fiecare saptamana ne scriem scrisori in care eu ii povestesc ale mele iar ea ma tine la curent cu tot ce se intampla acasa.
Datorita ei stiu ce se intampla in politica sunt la curent cu mizeriile romanesti si acelea sunt singurele momente in care apreciez cu adevarat ca traiesc in alta tara. Ma bucur ca ratez campania electorala si alegerile...
Cred ca distanta asta va si distruge unele lucruri dar va face in final si ceva bun. Si sper ca lucrurile sa ramana asa si dupa ce ma intorc.
Macar un lucru sa-mi ramana stabil in viata asta.
Am trecut prin multe impreuna cu mama si e cazul sa iasa soarele si pe strada noastra.
Ar fi cazul...

Changes...the end

Deci...vine toamna si schimba lucrurile.
Cred ca am sa hibernez si eu un pic in iarna asta si o sa-mi reincep viata o data cu natura, la venirea primaverii.
N-am incotro.
...trebuie sa renasc...ca intotdeauna.

Changes...part three

Si ca sa fac legatura celor spuse cu prezentul...
Viata mea iarasi o ia in alta directie decat cea dorita. Ca deobicei...
De o mie si una de ori mi-am promis sa nu mai imi fac planuri.
Dar ce sa fac sunt o visatoare si imi plac iluziile cu toate ca am si o parte realista dar din pacate, sau din fericire una realist-optimista.
Ca sa intelegeti ceva din toate prostiile ce le scriu am sa incep cu inceputul:
Am plecat din tara lasand acasa o relatie in care am crezut...
...dar in care nu mai cred.
Si aici e drama. Drama e ca nu exista drama.
Nu s-a intamplat nimic. Nu au existat mari tragedii, care sa motiveze lucrurile.
A treia oara in viata mea traiesc intr-o relatie de distanta, a doua oara traiesc acest tip de intrainare dar pentru prima oara sunt eu cea plecata.
3,2,1!
3- de trei ori m-am regasit intr-o relatie de distanta. Prieten nr1 plecat in armata, prieten nr2 plecat sa lucreze la Bucuresti, prieten nr3 acasa(iar eu la Paris)-le scriu asa nu din gluma ci pentru ca nu vreau sa dau nume.
2- de doua ori am trecut prin ceea ce trec acum. Cel plecat in armata a inceput el procesul de instrainare si cand am realizat, am inceput sa simt si eu acelasi lucru, ne-am departat si am incetat sa mai simtim ceva.A murit iubirea dar cel putin nu a durut despartirea. Deloc. Nici macar o lacrima(adevarul e ca am varsat si asa prea multe inainte)
Acum e altfel, sunt eu cea care nu mai simte acelasi lucru si care poate spune ca a murit iubirea.
1- pentru prima oara sunt eu cea plecata, cea care traieste la sute de km distanta de cei dragi si cea care accepta vrea nu vrea ca e imposibil ca asta sa nu schimbe ceva.
Nu e usor sa simti ca nu mai simti nimic pentru omul care ti-a fost drag dar eu sunt cea care a scris articolul "People always lie" si nu vreau sa fiu unul din oamenii aceia.
Nici pe el nu pot sa-l mint nici pe mine. Daca sunt capabila sa simt asta inseamna ca ceea ce a fost nu a fost THE LOVE si ca el nu e THE ONE. Din pacate...
Cred in destin si in mana divina si cred ca lucrurile sa intampla cu un rost chiar daca nu tot timpul vedem rostul din prima.
In esenta momentan eu sunt aici pana in martie sigur, dupa care as vrea sa raman pana in iulie. Apoi ma intorc in tara, raman un pic si imi caut in alta parte.
Deci viata mea merge pentru moment in alta directie si cred ca va dura ceva timp pana se va stabiliza.
Nu pot trai asa pana atunci, nu pot exista asa, nu ma pot preface pentru ca l-as impiedica pe celalalt sa traiasca si pe mine la fel.
E dureros, oricat de bizar ar fi. Nu doare doar sa nu mai fi iubit ci si sa nu mai iubesti cand stii ca-l faci pe celalalt sa sufere. Asta e mai rau ca orice. Si pentru asta ma urasc.
Chiar daca nu exista iubire, omul acesta inca imi este un foarte bun prieten si mi-e drag de el si ultimul lucru pe care il vreau este sa sufere.

Changes...part two

Spuneam ca ma pot lauda cu esecuri. Am avut de toate pe plan familial, sentimental, profesional.
Am avut "sansa" sa vad multe parti intunecate ale vietii si de fiecare data a trebuit sa ma pun pe picioare. Uneori singura, alteori mai putin.
Multe sunt scrise aici pe blog si nu vreau sa ma repet, nu vreau nici sa plictisesc nici sa-mi redeschid niste rani inca destul de dureroase.
Ideea e ca din nou sunt in poarta schimbarii si ca deobicei schimbarile sunt dificile uneori chiar dramatice.

Changes... part one

Tot timpul mi-a placut toamna si primavara pentru ca sunt momente de schimbare, aduc ceva nou si sterg ceva vechi.
Oricat de ciudata ar fi tomana, cu toata uratenia ei, ploaia, frigul, timpul capricios, totusi reuseste sa faca ceva deosebit- sa dezbrace natura de tot ce e uzat si mort si sa o pregateasca de schimbare, de innoire.
Si cred ca si sufletului meu i se intampla acelas lucru, dezbraca ceea ce e mort si nefunctional si se pregateste de un somn odihnitor si mai apoi de renastere.
Imi place cuvantul "renastere". Numele meu (Renata) inseamna "renascut" si momentan oriunde merg ma lovesc de elemente renascentiste(bineinteles la curentul artistic ma refer).
Deci in viata mea ideea de "renastere" este permanent prezenta si pot spune ca ma caracterizeaza foarte bine.
Nu-i usor sa o tot iei de la capat tot timpul si sa fi capabil in ciuda oricaror piedici sa renasti si sa iti reincepi viata dupa multiple esecuri.
Si cu esecuri ma pot lauda bine mersi...

life here...

Viata de aici e cumva altfel...
Exista un alt aer...
"We are all under the same sky but not under the same cloud"- absolut adevarat aici.
Oamenii sunt diferiti
...zambesc.
Cand ies pe strada cu cainele (familia are un catelus foarte simpatic pe care il cheama Expresso unica vietuitore din familie pe care o iubesc sincer) lumea imi zambeste mereu,oamenii ma opresc sa ma intrebe ce varsta are, ce rasa e, sau pur si simplu sa-mi spuna ce dragut e...
In cladire la fel, cu toate ca lumea nu ma cunoaste ma saluta politicos.
Oamenii in general sunt mai politicosi si mai amabili decat la noi.
Obisnuiti cu strainii, tot timpul ofera amabil indicatii tuturor sau se opresc sa faca o poza unui turist care le cere.
Exista un aer boem pe aici, pe malul Senei, in zona dedicata vinzatorilor stradali, gasesti orice de la picturi in ulei,la obiecte de epoca, la tot felul de kitsch-uri.
Intalnesti artisti de strada-portretisti, muzicanti, caricaturisti si bineinteles tot soiul de turisti cu trei aparate foto in gat si doua harti in mana.
Mergand pe jos mai multe ore am avut timp sa admir peisajul si lumea de aici. Auzi tot felul de limbi, din toata lumea si o mare diversitate de culturi.
Cum spuneam oamenii sunt altfel...
Nu spun ca ei nu au probleme, sau ca aici nu exista saracie-pentru ca toate acestea exista-dar au o alta atitudine fata de viata.
Cu toate ca viata aici e extrem de scumpa oamenii pot uita de probleme si stiu sa se relaxeze.
Daca ies in parc imi place sa stau si sa uit de stres vazand oameni de toate varstele, relaxati stand pe banca sau intinsi in iarba, cu o carte in mana, o revista, facand rebus, sau ascultand muzica, jucandu-se cu copilul sau plimband cainele, totusi calmi si amabili mereu.
Nimeni nu-l bruiaza pe celalalt ascultand muzica la maxim (da, la ei s-au inventat castile), nimeni nu se impinge si se calca in picioare la autobus, cuvinte ca "va rog", "pardon" si "multumesc" sunt cunoscute de toata lumea.
Pur si simplu sunt civilizati sau cel putin mai civilizati decat lumea cu care sunt eu obisnuita
...si se respecta...
...pe ei insisi dar cel mai important- pe altii.

our era...

Parisul e un loc interesant, combina intr-un mod absurd aerul medievalo-renascentist si moderinismul, poate chiar ultra modernismul,
Doua exemple:
Notre Dame-catedrala catolica impozanta construita in stil gotic, prima piatra fiind asezta in secolul 12 si construita timp de doua secole- e o catedrala deosebit de frumoasa dar pe mine m-a dezamagit mercantilismul, materializarea a tot ceea ce e sacru intr-un lacas de cult.
Dar sa ma explic: biserica e aceeasi, bineinteles renovata si mentinuta sub forma actuala, dar in interior multitudinea de vizitator galagiosi care sunt acolo doar din curiozitate si nu au nimic de a face cu Dumnezeu, distruge putin din farmecul ei. Dar asta nu e tot, in interiorul bisericii exista automate! de cumparat carticele de rugaciuni si o gramada de "standuri" de cumparat lumanari.
Nu stiu, poate doar eu sunt asa dar parca in biserica lucrurile astea nu prea isi au locul.
Louvre-palat, muzeu cu originile in secolul 13 ulterior devenita resedinta regala,mai apoi unul din cele mai cunoscute muzee din Europa.
Prima surpriza- intrarea-una din intrari e prin piramida de sticla din curte de unde scari rulante duc in subsol. Aici totul e ultra modern- cafenele,fast food-uri, sala de cinema cu documentare despre Louvre si obiectele de acolo, librarii, posta,absolut tot ce e necesar.
E interesant cum in decurs de 10 minute omul poate iesi dintr-un fastfood aflat in interiorul muzeului si sa urce cu liftul la etajul 1 in zona destinata egiptului si sa stea fata in fata cu obiecte de 3000 de ani.
E surprinzatoare schimbarea!
Dar asta e lumea noastra, nevoia de a tine pasul cu modernismul se resimte peste tot.
In fine, nu vreau sa intru in detalii despre Louvre ca oricine poate sa caute pe Google cate informatii vrea. Am vazut faimoasa Mona Lisa dar nu mi-a placut mai mult decat cand am vazut poze cu ea, sincer niciodata nu am sa inteleg entusiasmul pentru aceasta pictura, Da Vinci are zeci de opere mai frumoase ca Mona Lisa dar ma rog, nu sunt critic de arta- din pacate(sau din fericire, nu stiu).
In schimb zona dedicata antichitatilor mi-a placut; Egiptul antic, Babilonul, Grecia, Roma antica, Persia, sunt extraordinare-e imaginea omului modern fata in fata cu omul antic, cu lucruri si amintiri ale unor oameni care au trait acum mii de ani.
E ceva deosebit; pe langa frumusete e sentimentul ca suntem praf in vant si nu stiu daca vom fi vreodata capabili sa lasam ceva atat de durabil, de maret si de cuvantator in urma...
Nu cred...
Si nici n-am sa apuc sa vad...

Back...

Primul semn de viata de foarte multa vreme...
Asta din mai multe motive, lipsa de subiecte, lipsa chef de a scrie, lipsa de idei, lipsa de timp si mai nou (ultima luna) lipsa de net...
...asta deoarece sunt la Paris.
Yep! Daca ma uit pe geam se vede Turnul Effel.
Dar sa incep cu inceputul ca asa nu prea are prea mult sens povestea mea.
Sunt aici de exact 5 saptamani, sunt nanny la o familie franceza care are un copil de aproape 4 ani.
Dar ca sa va dovedesc ca viata nu e mai roz nici la Paris si ca viata nu e nici aici un paradis am primit din nou un cadou exceptional : un copil ca la "supernanny" ,o mama rigida, colerica si maniaca, si un tatic dealtfel dragut si prietenos dar care niciodata nu e acasa.
Cireasa de pe tort?
Mamica e in concediu medical si nu pentru ca e bolnava ci pentru ca e obosita de atata stres-ca fizic nu face nimic (si asta dovedeste ca Parisul nu e suficient de departe de Romania sau ca sigur provenim din aceeasi familie romana).
Deci e cam nasol dar e oricum mai bine ca in prima saptamana cand mi-am dorit sa nu ma fi nascut niciodata sau cel putin sa nu fi pus piciorul in veci in tara asta.
E a treia mea experineta in strainatate(dupa 2 esuate) deci ar fi cazul sa-mi iasa.
Noroc cu optimismu, cu sustinerea unor oameni dragi mie si cu convingerea ca trebuie sa o fac si trebuie sa rezist - ca altfel in primele zile mi-as fi facut bagajul.
Dar ca sa vedem partea buna a lucrurilor- the bright side of the moon:
...sunt in Paris
...se vede Turnul Eiffel din geam
...am fost la Notre Damme si la Louvre- O my god!! e superb si nu-ti ajunge o saptamana sa vezi ca lumea totul acolo
...stau intr-o zona buna si toate lucrurile importante de vizitat sunt la maxim 2 ore de mers pe jos
...am weekendul liber si pot face ce vreau
...nu exista manele!!
Deci in toate lucrurile rele daca vrem putem sa gasim ceva bun si daca nu ar fi si cate ceva rau in viata asta n-am putea savura cu adevarat lucrurile realmente frumoase.
So capul sus tuturor care se simt necajiti, iese soarele odata si pe strada noastra.

pană de idei...

În ultima vreme sunt in pană de idei pe blogul acesta aşa că îi invit pe toţi cei care sunt totuşi curioşi de scrierile mele să intre pe http://movieblog-reny.blogspot.com/

sunt masochist trăiesc în România...

Mama mea e fan realitatea tv şi adesea mă uit cu ea şi eu şi mă scârbesc de ceea ce se întâmplă în ţara asta. Versurile de mai jos îmi plac foarte mult pentru că spun pe faţă realitatea românească...da trăim în ţara tuturor posibilităţilor, unde cu cât eşti mai prost, mai ţăran, mai incult şi cel mai adesea mai bogat cu atât vei avea o viaţă mai bună... cât despre noi ceilalţi, nici dracu nu ne bagă în seamă...
Ce să fac? mă mai apucă uneori şi pe mine "patriotismul"...

Luna Amară - Folclor

Sunt masochist - trăiesc în România
Nu ştiu cum de mai rezist
În toată nebunia
Politica îmi face greaţă
Statul este o paiaţă
Sunt piroman
Mi-aprind televizorul
Ca sa vad cum pentru bani
Manipulaţi poporul
Totul e de decor
Daţi-mi un topor!
Decat sa stai sa bei o bere în vreun pub
Mai bine mergi şi organizezi şi tu
un Fight Club
Şi intri şi tu in ilegalitate
Şi-arunci în aer instituţii şi palate
Să-i faci pe proştii de sus să se gândească
De ce-a ajuns poporul să îi urască
Gândeşte-te bine când vezi o armă
Gândeşte-te bine la cei ce te îndeamnă
La cei ce te obligă sa mergi în armată
Să-ţi aperi ţara prea sfântă şi curată
Care de fapt e condusă de oameni murdari
Ce se ţin foarte mândri şi foarte tari
Dar nu pentru că aşa ar fi
Ci pentru că au bani miliarde
...făcute calcând stindarde!
Ce-ai votat? Ce-ai votat?
Cum se face c-ai uitat?
Ai uitat!
De cei ce au murit
Ca să-ţi fie bine ţie
Şi miroase a prostie
În întreaga Românie


Altar - La noi

Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie,
Ţara mea de dor, fără viitor
Să ai parte de carte, să iei potul cel mare
"Să moară duşmanii de supărare"
Pe un picior de plai
Pe-o gură de Rai
Dacă munceşti n-ai
Dar dacă furi ai
Nivelul de trai scade neîncetat
Deja cu ochiul liber este greu de observat.
Bine ai venit în România
La noi s-a inventat prostia.
Bine ai venit in România
La noi s-a inventat prostia.
Învaţă gratuit supravieţuirea...
Învaţă gratuit supravieţuirea...
Deşteptă-te române şi culcă-te la loc
Eşti ghinionist şi-n viaţă nu ai deloc noroc
În schimb eşti foarte mândru de sloganul tău
"Aşa să ne fie când ne-o fi mai rău"
Am întâlnit si romani toţi nefericiţi
Îşi plângeau de milă că sunt nedreptăţiţi
Singura soluţie demnă de consemnat
În pura naţională intensivă cu grozav.
Bine ai venit in România
La noi s-a inventat prostia.
Bine ai venit in România
Invata gratuit supravietuirea.
Bine ai venit in România
La noi s-a inventat prostia.
Bine ai venit in România
Fii foarte atent şi prinde şmecheria.
La noi totul e posibil
Dar să schimbi ceva e aproape imposibil.

anti pink-hearted day...

Îmi zicea un amic în glumă săptămâna asta că sunt femeia ideală pentru că nu-mi place ziua îndrăgostiţilor cu grămezile ei de ursuleţi cu inimioare, căni cu inimioare, perinuţe cu inimioare...şi alte multe chestii cu inimioare.
Nu am să mint am primit în viaţa mea şi ursuleţ şi cană şi perinuţă cu inimioare... cu un zâmbet frumos am spus mersi...şi cam atât. Cana în viaţa mea n-am folosit-o, ursuleţul habar n-am unde l-am pus iar periniţa e doar ca să adune ceva praful din camera cealaltă.
Însă în viaţa mea n-am cumpărat aşa ceva, sau cel puţin nu ţin minte. Ca să exprim cuiva că îl iubesc niciodată n-am simţit nevoia de a cumpăra chestii cu inimioare, pentru că alea sunt deja golite de orice gen de semnificaţie...cel puţin pentru mine.
Nu am nimic cu sărbătoarea asta, sau cu iubirea în sine, sunt şi eu un om destul de sensibil şi de sentimental dar la mercantilismele astea de o superficialitate dureroasă nu pot să spun decât... hai mă laşi!
Mă doare capul când înainte de ziua îndrăgostiţilor deja cu 2 săptămâni!!!!(cel puţin) toate magazinele sunt inundate cu tot felul de inimioare şi de chestii inidentificabile de culoare roz sau roşie.
Mi-a plăcut mult o fază zilele astea, intru şi eu pe hi5 să văd ce s-a mai întâmplat şi când îmi deschid profilul începe să cânte ceva, iar în dreapta e o inimă roşiatică, cu fel şi fel de mesaje, una mai siropoasă decât alta...
Mă întreb oare eu am înnebunit sau ceva s-a întâmplat că înainte în fundalul profilului meu cânta Metallica- Unforgiven III, nicidecum ceva cu love...şi nicidecum nu ţin minte ca pe lângă craniul din fundal să fi fost vreo inimioară.
Nu am nimic cu cel care s-a gândit să-mi trimită respectivul comment la profil doar că dacă s-ar fi obosit să se uite mai atent sau măcar să arunce o privire la albumele mele unde unul din ele e intitulat The dark side of the moon s-ar fi prins probabil că nu e cazul inimioarelor roz care mai şi cântă pe deasupra.
Îi mulţumesc pentru gest, dar cu toată părerea mea de rău am şters respectivul comment.
Cred că nu avem nevoie de aceste exagerări doar pentru o zi din an, pentru că dacă ţii la cineva sunt destule ocazii să-l surprinzi şi nu cred că 14 februarie şi o cană cu inimioare cumpărată pentru că "trebuie că e ziua îndrăgostiţilor" poate să semninfice mai mult decât un obicei de formă.
Cu toate astea vreau să subliniez că eu nu judec, nu am nimic cu cei care simt nevoia să se exteriorizeze astfel, doar că pentru mine lucrurile astea de şablon şi-au pierdut rostul.
Poate pentru că mult timp am fost singură m-am obişnuit aşa, dar nu cred că lucrurile se vor mai schimba în curând.
Pentru mine cred cel mai potrivit cadou de Ziua îndrăgostiţilor ar fi un tricou cu And justice for all că pare-se am să mor căutând modelul şi mărimea potrivită.
Nu vreau să încep cu filosofii şi citate despre iubire că nu e cazul să adoarmă nimeni cu capul pe masă citind blogul meu, dar rămân pe poziţia că nu suntem o turmă mare unde toate oile merg în aceeaşi direcţie, aşa cum nici sentimentele nu pot fi toate exprimate cu aceleaşi obiecte roz şi cântătoare, expirate şi plictisitoare cu care ne obişnuieşte lumea asta să le exprimăm.
So live free, feel free and stop being like the rest of the world!

people always lie...

...nici aceste cuvinte nu sunt ale mele...
Dacă tot m-a luat valul citatelor din seriale, aceste cuvinte sunt motto-ul şi filosofia de viaţă ale lui Dr House, dar aceste cuvinte sunt spuse şi de Peyton la un moment dat.
E interesant gândul că oamenii mint mereu...oare cât şi când putem avea încredere în cei din jur? Şi oare cât şi când putem avea încredere în noi înşine?
Pentru că la urma urmei nu mint doar alţii, minţim şi noi şi uneori cel mai frumos ştim să ne minţim şi să ne amăgim pe noi înşine...
Eu mă consider un om extrem de sincer, poate chiar prea sincer,cred că n-am minţit niciodată pe nimeni care a contat cu adevărat şi n-am minţit niciodată în legătură cu un lucru foarte important, poate chiar şi când era mai bine dacă o făceam.
Nu cred în minciunile mărunte, cele de genul"e mai bine dacă nu-i spun, măcar nu suferă"...dintotdeauna am preferat adevărul poate crud şi dureros...
Uneori însă toţi minţim, ca să ne liniştim pe noi, să-i liniştim pe ceilalţi, sau pur şi simplu când simţim că adevărul oricum nu-şi are rostul.
Dar cel mai adesea ne minţim pe noi, când nu vedem lucrurile evidente şi ne ascundem după deget, când refuzăm să credem realitatea şi preferăm să ne creăm o realitate personală care nici nu doare şi nici nu se dărâmă ca cea exterioară...
Oare chiar toţi oamenii mint?
Nu cred, sau cel puţin nu cred că o fac conştient...
La urma urmei încrederea de aceea e încredere pentru că nu e bazată pe certitudine.
Şi ce ar mai fi viaţa fără încredere?

people always leave...

...nu o spun eu. Cuvintele aparţin unuia din personajele principale din serialul One tree hill, Peyton Sawyer.
Peyton are această teorie cum că oamenii pleacă mereu, nimeni nu rămâne pentru totdeauna şi îi este în permanenţă frică să se ataşeze de oameni pentru că o îngrozeşte gândul că aceştia vor pleca.
Undeva nu e singura...
Din păcate nu mă pot lăuda cu prea multă stabilitate în viaţa mea, au fost foarte puţini oameni în care am crezut că vor rămâne...pentru totdeauna...dar n-au rămas.
Azi dacă stau şi mă gândesc bine există câţiva oameni pe care sper să nu-i pierd niciodată,nu mai e aceeaşi certitudine, doar o speranţă puternică şi hotărârea mea de a nu înceta să cred în oameni.
Nu spun că mi-e frică, dar mă sperie gândul că mă pot ataşa de cineva într-atât încât să pot vărsa o lacrimă dacă dispare.
Nu vorbesc de relaţii, căci alea rareori sunt durabile, şi mai rar eterne, vorbesc în special de prietenii şi de oameni pe care să mă pot baza.
Nu mă plâng că nu există, sunt doar puţini.
People always leave...
...undeva e adevărat, oameni vin şi pleacă din viaţa noastră, uneori parcă sufletul omului ar fi Gara de Nord în care trenurile staţionează uneori mai mult, uneori mai puţin dar în final toate pleacă.
Un lucru bun în Gara de Nord e că niciodată nu doarme, zi şi noapte e aglomeraţie şi când un tren pleacă altul vine...Aşa e şi viaţa noastră, deobicei cănd cineva pleacă, de undeva din senin apare altcineva care cu toate că nu poate înlocui omul plecat, măcar poate umple golul lăsat în urmă de acesta.
Cred totuşi că la urma urmei există măcar un om, măcar un singur tren care să staţioneze în gara sufletului nostru pentru totdeauna...
...şi pentru acel singur suflet merită să aştepţi.

Illegitimi non carborundum

Prima dată am auzit expresia asta la Miami Inc., deorece o tipă a cerut un tatuaj cu aceste cuvinte. Înseamnă ceva de genu: nu-i lăsa pe cei nedrepţi să te umilească(să te calce în picioare)...nu am găsit o traducere mai exactă dar ideea oricum e aceeaşi.
Aceste cuvinte sunt un sfat pentru toţi cei care se lasă uşor oprimaţi, care apleacă uşor capul în faţa celor cărora n-ar trebui...este un sfat pentru cei puţini dar buni, care însă sunt tot mai des umiliţi şi desconsideraţi de cei mulţi şi proşti.
Sincer pe mine nu mă mai surprinde prostia umană...DELOC... mă miră însă cum oamenii mult mai inteligenţi ajung să fie priviţi de sus de parcă ei ar reprezenta clasa de jos.
Ştiu cantitativ, intelectul e în minoritate faţă de prostie...dar totuşi...nu ar trebui să rămână lucrurile aşa.
Problema e că oamenii mai deştepţi cu o secundă decât "ăilalţi" consideră o pierdere de timp şi o înjosire inutilă să intre în discuţie cu "ăilalţi" şi preferă să tacă din gură, dându-le la "ăilalţi" ideea că ei au dreptate.
De exemplu cât de inutil e să încerci să discuţi cu un manelist despre muzica bună, sau să-l convingi că nu Guţă a inventat muzica...absolut imposibil.
Sau să încerci să-i explici unui astfel de specimen ce e o carte şi pentru ce s-a inventat ea...
Şi în astfel de situaţii omul mai deştept se dă bătut şi tace din gură, pentru că altfel s-ar confrunta cu răspunsuri din ce în ce mai stupide de care i-ar veni să fugă în lume...aşa că el tace şi în sinea sa se roagă pentru momentul când se va termina "conversaţia".
Însă nu tot timpul ar trebui să se lase uneori ar trebui să ridice vocea şi cu toate că adesea nu are nici un rost măcar pentru satisfacţia personală ar trebui să-şi apere viziunea şi interesele.
Pentru cei puţini: never give up!

stânca sufletului meu...

Ieri veni vorba cumva într-o discuţie de Sfântul Augustin legat de teoria lui despre timp: trecutul nu mai este, viitorul încă nu este, iar prezentul nu este decât un mic punct de trecere a trecutului în viitor...
Şi din ideea asta mi-am adus aminte că am citi undeva un citat foarte frumos de la el şi azi l-am căutat...
"Învaţă să îţi scrii durerile pe nisip şi bucuriile pe stâncă."
E o idee atât de simplă încât efectiv această concizie surprinde. E un sfat atât de sincer şi bun în aşa puţine cuvinte...
Omule! lasă tot ce e dureros să treacă, învinge tristeţea şi supărarea, lasă vântul uitării să le ia, iar tot ceea ce e frumos, valoros şi tot ceea ce merită păstrează-le într-un loc durabil, indestructibil şi etern...
Când aud de stânci îmi aduc instantaneu şi involuntar aminte de oraşul antic Petra construit în întregime în piatră, un oraş aparent etern, pe care până acum nimic nu l-a putut distruge...
Cumva ar trebui şi noi să clădim o Petra în inimi şi să nu lăsăm dinţii timpului să macine neîncetat din bucuriile vieţii noastre.

Dreptul la timp...

Dreptul la timp
Nichita Stănescu

Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad inainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

despre o mână de oameni...

2000: Clasa a IX-a B: o grămadă de puşti se adună în curtea şcolii, se uită unii la alţii ca la extratereştrii, formează clicuri cu cei pe care îi cunosc şi privesc cu groază la următorii 4 ani în care vor fi nevoiţi să-şi petreacă jumătate din viaţă împreună.
Şi nu că nu ne-ar fi astea de ajuns, dira ne mută în bancă băiat cu fată. Ferească-mă Dumnezeu! Cine cum a avut noroc, unii au avut noroc cu note mai mari mulţumită colegului de bancă, alţii au constatat că în ciuda cantităţii impresionante de sandwich-uri aduse de acasă în pauza de masă abia au ce să mănânce...fiecare cu ce a nimerit...
2001 şi 2002: Clasa a X-a B şi Clasa a XI-a B: trec repede, clasa nu se încheagă dar se formează clasicele bisericuţe din prieteni, puştii se tolerează, dar divergenţele sunt permanente... Sunt în egală măsură şi momente absolut amuzante şi momente tensionate. Puştii sunt cunoscuţi pentru "spiritul lor de echipă", nu există nici măcar un caz în care toţi să spună da sau toţi să spună nu...
Aaaaa nici în vis aşa ceva, unu/una trebuie să fie tot timpul împotrivă...
2003: Clasa a XII-a B: se simte deja vântul schimbării, se observă deja că au trecut anii şi se termină liceul. Evident puştii nu s-au schimbat cu totul, nu reuşesc nici acum să se hotărască unde să-şi facă pozele, ce să poarte la festivitate, ce să facă după: bachet sau excursie(şi ca deobicei cad între scaune şi nu mai fac nimic, dar totuşi măcar de un chef le iese:-)...
Ca deobicei habar n-au cine cu cine votează...
2004:Sfârşitul Clasei a XII-a B: cumva lucrurile se aşează, mai mult sau mai puţin bine şi în ultima zi în curtea şcolii în cele 40 de grade puştii scapă o lacrimă şi realizează că s-a terminat.
Ultima oră de dirigenţie şi atunci toată lumea îşi aminteşte ceva...
Unde s-au ascuns acele întâmplări în cei 4 ani? Unde au fost acele momente? Habar n-am... Dar toţi ştim că s-a terminat.
2009: Fosta promoţie 2000-2004: nişte adulţi(mai mult sau mai puţin) stau la o masă,13 dintre ei şi dira. Zâmbăreţi, bucuroşi, majoritatea cu facultăţi terminate, cu joburi, sau cel puţin cu una dintre ele:-)
Parcă nu-s mai aceiaşi puşti, dar totuşi.
Când începe şirul amintirilor sunt aceiaşi copii...dar parcă un pic mai mari, mai deştepţi, mai toleranţi, mai buni.
Parcă nu mai există atât de evident acea ruptură.
Când eram mici adulţii ne întrebau ce o să fim când o să fim mari? Le spuneam tot felul de aberaţii: poliţist, astronaut, balerină...
Acum că suntem mari şi tot nu prea ştim, un lucru e clar măcar: vrem să fim oameni care să aibă multe amintiri...
...sau cel puţin eu.
Ştiţi vorba aia cu un pas mic pentru om un pas mare pentru omenire...
Aşa ceva s-a întâmplat pe 2 ianuarie 2009, am depănat nişte amintiri, am vorbit despre nişte planuri şi vise şi am făcut un pas mare pe drumul lung al amintirilor.

...n-am idee de titlu...

De câteva zile încoace mă tot gândesc că ar trebui să scriu ceva pe blog... dar oare ce?
Când sunt tristă, sau am probleme, când sufăr sau sunt nostalgică, când cad pe scări sau îmi tai piciorul în bucăţi tot timpul am subiecte...
În ultimele zile însă nu mi se întâmplă nimic...negativ iar despre fericire parcă nu ai ce să scrii aşa mult.
Până acum anul acesta(si trebuie să vă spun că am o fixaţie cu numerele impare-nu le suport de nici o culoare) a decurs destul de bine.
Însă ce roz ar fi viaţa dacă omul ar putea să prezică un an întreg pe baza primelor 8 zile:-)
Dar totuşi cu toate că opmismul la mine creşte pe gard trebuie să recunosc că nici anul acesta nu voi fi scutită de şuturi în cur, dar diferenţa e că anul acesta deja am dezvoltat o imunitate pentru astfel de "tratamente".
Concluzia: fericirea nu e subiect de blog...
Însă dacă starea mea se menţine atunci n-o să am încotro şi va trebui să-mi reprofilez blogul un pic.
Bine nu se pune problema ca fundalul să devină de pe o zi pe alta roz...
Şi nici eu nu m-am schimbat deloc. În continuare sunt şomeră, port negru, ascult rock, mă uit la o mie de filme... într-un cuvânt nu prea am viaţă dar măcar pot să spun că zâmbetul acela schilod care mi s-a fixat pe faţă nu se lasă prea uşor şters...
...şi să sperăm să nici nu se lase:-)