cicatrici..

Sufletul uman e extrem de sensibil. Asta stim toti. Stim pentru ca am suferit cel putin o data din tot sufletul. Cand am simtit ca nu mai exista tarm stabil sub picioarele noastre si ca orice liana am prinde in cadere se rupe in mana noastra. Cand simti ca ti se rupe sufletul in mii de bucati si trebuie sa o aduni cu o lopatica de pe jos, o bucata mereu se pierde si sufletul devine tot mai mic si mai fragil...
Orice suferinta e o rana. O rana deschisa pe suflet. Ca toate ranile se vindeca si inceteaza sa mai doara dar ramane in urma o cicatrice care mereu iti va aminti de durerea trecuta.
Totul trece, omul in sine e trecator si moare cu el o data si toata viata lui, toate suferintele, necazurile, obstacolele infruntate. Moare tot...
...Nu moare sufletul...Dar acesta poarta amprenta vietii traite.
Cicatricile raman... Orice cicatrice am avea stim unde, cand si de ce o avem. Asa si sufletul uman nu uita, cine, cum si de l-a ranit...
...Sau poate s-a ranit singur din greseala.
Poate.
Invatam sa traim cu aceste urme, unii avem mai multe, altii mai putine.
Pana dor e greu, cand se cicatrizeaza ramane doar amintirea durerii, o altfel de durere, o durere mata, rece dar totusi o oarecare durere.
E greu sa traiesti cu aceste cicatrici, dar nu e om care sa nu aiba.
Pacat ca sufletul nu e vizibil. Ar fi interesant de vazut cum arata la sfarsitul unei vieti de om, cate cicatrici sunt pe el si cate povesti ar avea de spus.
Pacat ca nu vedem... Sau poate mai bine, poate ne-am speria de ce am vedea. Nici nu stim cat poate indura sufletul.
Si e mai bine asa...