gânduri în noapte...

Mi-a spus cineva odată după ce a citit câteva articole de pe blog că am un blog extrem, dacă nu prea, personal.
Nu pot să dorm şi m-am pus să recitesc articolele şi mi-am dat seama că are dreptate şi că practic sufletul meu e pus pe tavă aici şi nu am nici un fel de secrete.
Nu cred că e neapărat bine dar consider asta un mod de a mă calma şi de a trece peste greutăţi.
În ultima vreme (cred că pot să spun) am fost la pământ. Am preferat să scriu decât să spun, nu prea am vorbit cu nimeni, cu o singură excepţie, despre tot ceea ce simt şi ceea ce mă cam distruge în interior.
Nu spun că sunt ceea ce am fost, dar cred că sunt pe drumul cel bun.
Mai demult am fost un om care râdea enorm de mult, care iubea toate detaliile din jur, care se uita cu toată iubirea din lume la un fluture şi care şi-a tatuat pe spate nişte semne pentru că însemnau ceva pentru ea.
Fata asta n-a murit, doar s-a ascuns bine.
Cred că încep să redevin ceea ce am fost exact pentru că nu mai încerc. Pentru că nu mă mai strofoc.
Am realizat că esenţa omului nu se pierde, la fel cum adevarata eu nu m-am pierdut niciodată doar m-am îngropat adânc în greşeli şi deziluzii.
Undeva în tot acest răstimp eu eram acolo, strigam din fundul sufletului doar că nimeni nu m-a auzit.
Ceea ce am devenit în ultima perioadă era doar un coşmar a ceea ce am fost mai demult.
Însă eu cred în mine şi am realizat şi eu ceea ce mi s-a spus că practic în momentul când am început să cred în mine în momentul acela cineva a descătuşat adevarata mea personalitate.
Sper să nu mă pierd din nou pe drumul revenirii şi să pot să continui să cred şi să sper.
Pentru că în esenţă asta sunt eu. Un copil un pic cam mare care se uită cu ochii larg deschişi la lume şi speră să se regăsească acolo în ea.